Putea Pilat din Pont să se abată de la Scenariu?

Disculpare. În curtea schitului Duminica Mironosițelor din Găgești-Deal, unde îi dau un interviu Anei Maria Roman de la Antena 3 pe o buturugă (folosim schitul doar de decor, locțiitoarea stareței, despre care am aflat c-a murit în 2015, ne-a zis – speriată – că fără aprobare nu putem să filmăm înăuntru), vorbesc despre așa-zisa lașitate a lui Pilat din Pont. A abordat-o genial, cu trimiteri la purtarea scriitorilor ruși în Stalinism, și Mihail Bulgakov. Îi spun domnișoarei reporter că Pilat l-a condamnat pe Iisus pentru a-și salva pielea. Iisus propăvăduia că adevărata împărăție era în ceruri. Sîntem însă sub regimul Tiberiu, definit prin aplicarea fără milă a legii de lezmaiestate. Zicerile lui Iisus puteau fi rapid interpretate drept punere la îndoială a domniei de la Roma. Pentru lucruri mult mai mici (unul intrase la Wc în buzunar avînd monede cu chipul Împăratului), alții fuseseră trimiși la moarte. Dacă nu-l condamna pe Iisus, Pilat risca să fie el acuzat de lezmaiestate.

Dosarul lui era deja încărcat. Era aici ca om al lui Seianus, între timp lichidat de Tiberiu. Provocase Romei multe bătăi de cap prin conflictele nedorite cu evreii. Dacă nu-l condamna pe Iisus, evreii l-ar fi pîrît la Roma pentru nesocotirea tradițiilor locale.

Pilat din Pont n-a fost laș.
Cu atît mai mult cu cît pentru el cazul Iisus era unul dintre multele istorii de pe plan local care-i dădeau bătăi de cap inutile. De unde să știe el că în fața lui se afla unul dintre cele mai cunoscute personaje din Istorie? Asta fără a mai pune la socoteală că, așa cum repeta Christos, totul era deja scris să se întîmple. Și trădarea lui Iuda și spălarea pe mîini a lui Pilat. Putea Pilat să se abată de la rolul care i se rezervase în Scenariu?

*

 Cine sînt ciocoii. Sub pretextul unei relatări de la fața locului din Cadrilater, tînărul Arghezi întreprinde un aspru rechizitoriu Ciocoilor români. Ce înțelege publicistul prin Ciocoi?

„Locuitorii par în genere mulțumiți de schimbarea naționalității lor; cei mai rebeli unei reașezări, bulgarii, au părăsit teritoriile noi și au mers să-și transporte bunurile înlăuntrul Bulgariei.
O singură grijă o școală, totuși, părul pe capetele celor rămași.

– Sîntem… da… mulțumiți… domnule inspector… de ce să nu fim, mai ales că dumneavoastră ziceați că o să ne meargă bine… Dar, vă rog, spuneți-ne dumneavoastră, or să vie și ciocoii?

Populația din Cadrilater nu se teme de administrația românească. O îngrozește însă ciocoii…
Funcționarii noștri au zîmbit… Ei nu se așteptau ca străinii să cunoască atît de bine, și să caracterizeze mai exact, mai repede și mai concis decît mulți români, starea poporului românesc și cauzele putreziciunii și mizeriei noastre. Cînd România apare atît de frumoasă și de mare în afară, purpurie și luminată, în interiorul ei rumegă și îmbălează «ciocoii».

Bulgarii, turcii știu că plaga României este ciocoiul. Desigur că tot atît de bine informați sînt și ceilalți vecini. Deznaționalizarea le pare preferabilă ciocoiului și ciocoismului.

Într-adevăr, ciocoiul e cel care poruncește, atotputernic, și atoateflămînd, în Țara Românească. Labele lui pradă la Dorohoi, spurcă la Severin, mînjesc în munți, sugrumă pe șesuri. Foamea lui digeră grîul și mălaiul holdelor albe, setea lui bea sîngele și măduva poporului grasă. Monstrul elegant, cu joben, cu mănuși albe, cu roată de cleștar în dreptul ochilor; lustruit la cap și la picioare și strîns ca un popușoi în straie negre cu croiala aripilor de corb; om de postav și piele de cîine, cu puțină carne la față, manechin vorbitor – el își ascunde pofta de secătuire, apetitul, într-un aer de superioritate îngîmfată, în faze pițigăiate, în teorii uneori de pace, dreptate și înfrățire.

Bucureștenii sînt cuibul adevărat al ciocoilor. De pe această grămadă de cadavre muncitoare și supuse apăsării ciocoiești își iau zborul ciocoiașii cu caș la gură, cu tulei subt nasul tăios ca o surcea. Ei pornesc din dosul unei tejghele, dintre cotețele unui găinar, din Piața Mare, din Dealul Spirei, mirosind la plecare a săpun prost, a seu de lumînări, a untdelemn, a brînză și rachiu – și revenind în mahalaua natală, parfumați și țanțoși.

Sînt politicienii, sînt magistrații, sînt advocații, sînt popii, sînt inginerii, sînt militarii, mulți, stoluri întregi, patentate de stat, ciocoii, ciorile sociale, toți incompleții, toți deșerții, toți imbecilii. Ei tabără pe țară ca norii și lăcustele, se înmulțesc ca șoarecii și gîngăniile murdare.

Ei alcătuiesc partidele politice; corpurile profesionale. Ei sînt țara, ei sînt învățămîntul, ei sînt biserica, ei sînt administrația, politica – totul.
Ei sînt simbolul anului 1907, cînd încărcat pe brațe, pe piept, pe umeri și în spinare, de corbi, de ciocoi, țăranul s-a smucit din brazda lui, s-a aruncat în lături, s-a luptat ca să-i gonească și pentru ca din eforturile lui în gerul iernii de sărăcie și deznădejde, în fața bordeiului său, să cadă ucis de ghearele care strîngînd s-au adîncit în carne și au pătruns înăuntru chiar sufletul de l-au ucis…

Ei sînt, iarăși, simbolul lui 1913, an de glorie și de infamie. Ei sînt ofițerimea decăzută și vrăjmașă, care a necinstit ofițerimea cinstită și iubitoare de oameni și țară. Ei sînt zbirii românilor purtați ca niște ocnași, osteniți și tîrîți pe genunchi prin găurile Bulgariei. Ei sînt Holera, ei sînt foamea oștirii, Ciocoii. Ei sînt presa, care acoperă pe stăpînii vinovați și cinici cu laurii ei de hîrtie maculată.

Unde nu sînt și ce nu sînt ciocoii? Ciocoiul, el e dușmanul și demoralizatorul țării. El e glasul acela care se ridică să mintă și să dezmintă în fața vinovăției. El are stăpînirea și puterea toată. El face, el desface și mintea lui inferioară și primitivă nu tolerează discuție și îndoială, nu tolerează viață, bucurie, dreptate în afară de el.” (Tudor Arghezi, Ciocoii, în Seara, 11 septembrie 1911)

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*