Noaptea Schimbării la Față mă leagă de amintirea tatei. De câteva ori, m-a scos pe prispă să ascultăm împreună cum plânge pădurea. Avea el o sensibilitate pentru scâncetul frunzelor. Zicea că, din noaptea Schimbării la Față, pădurea își cântă frunza pentru că se pregătește să o piardă. Sunetul frunzișului matur are ceva metalic, iar vântul cântă în acest instrument vegetal anunțând coborârea naturii spre pantele adînci ale iernii.
Se așeza pe trepți lângă mine și zicea: „Ascultă! Auzi cum plânge pădurea!“
Mă propteam cu umărul meu mic de umărul lui mare cu mirosuri de la muncile zilei și ascultam cu gura căscată. Pădurea plângea într-adevăr și mă simțeam părtaș la suferința ei. Vântul prelingea peste noi un voal de mătase și aducea cu el un foșnet de uscat, trist, asemănător unui plâns discret, parcă întrerupt, sughițat, de durere a naturii. O umbră imperceptibilă a podoabelor de frunziș, a coroanelor de verde regal cobora încet de pe crestele împlinirii, dinspre Vârful Domnesc și dinspre Muntele Meleia, de deasupra Sarmisegetuzei spre sufletele noastre înmărmurite în semn de sărbătoare. Era noaptea în care priveam înaltul cerului și când mă încordam să-l pătrund. Prima imagine de care îmi aduc aminte este cea a unei ape nesfârșite în care plutesc mii de licurici ca acum, la ultima Noapte a Schimbării la Față, să simt că împreună cu frunzele aud și foșnetul timpului, și vocea tatei, și viscolul iernii.
Abia acum, simt că infinitul este pur și înfricoșător.
După Noaptea Învierii Domnului, Noaptea Schimbării la Față mi se pare cea mai înaltă din an. Este noaptea care marchează sfârșitul deplinătății. Este cea în care toate cele vii și-au atins rostul și se pregătesc de mersul la vale.
Tot omul are o noapte a Schimbării la Față. Nici că știe când a trecut-o! De acolo, celulele și neuronii corpului său încep să coboare și să se șubrezească. Și pomul are o zi din care începe să dea înapoi. Și țările au o Noapte a Schimbării la Față, când încep coborîșul.
Din păcate, cei care le conduc nu-și dau seama.
Noaptea trecută, am ascultat iar foșnetul pădurii. Era același, dulce amar și mângâietor, un vânt la fel de blând și de bun, dar fără Tata și fără Mama și fără cei mai mulți din Turmaș!
Pe poteci de gând, ei calcă sfios numai prin gândurile mele.
Fii primul care comentează