Cum l-au salvat americanii pe Goering

Întrebare. Principalele mărturii invocate de istorici pentru a schiţa viaţa şi activitatea vechilor greci rămân vasele pictate, frontoanele, frizele, într-un cuvânt, creaţiile artistice.
Ipoteza de lucru e indiscutabilă.
Respectivele reflectă în chip realist viaţa cotidiană.
Şi dacă n-o reflectă?
Şi dacă sunt, în cea mai mare parte a lor, produse ale fanteziei?!

*

Geniul lui Gogol la lucru. Despre scandalagiul Nozdriov din Suflete moarte:

„În anumite privinţe, Nozdriov era un om istoric. Nici o întrunire la care lua şi el parte nu se termina fără o istorie”.

*

Ironizare. În Însemnările lui Andrei Petrovici Koviakin, consemnate de Leonid Leonov, s-au văzut, de către experţi, multe lucruri inclusiv cele care nu există. Înainte de toate, aceste Însemnări sunt nebune prin însăşi situaţia lui Koviakin. Ce este deci eroul? Un autodidact amărât, comiţând public versuri circumstanţiale. Tragicomedia se naşte din forţarea limitei de sus a măsurii. În fond, Koviakin este un poet. Dar un poet într-o situaţie specială, văzut de o privire depărtată şi necruţătoare. Ca orice poet el primeşte recunoştinţa publicului. Ca orice poet, nu lasă zbor clipei, îndîrjindu-se s-o ţintuiască literar.

Comicul începe de la situarea sa în timp. Cei ce-i aduc recunoştinţă sunt la fel de mizeri şi mărunţi ca şi poetul. Faptele consemnate sunt mizere, caricaturale prin comentarea cu exces de zel şi importanţă.
O cruntă ironizare a situației poetului în general.

*

Cum s-a sinucis Goering. Pentru a comenta filmul rusesc despre Procesul de la Nurnberg, recitesc, e drept, pe sărite, cele două volume ale cărții Procesul de la Nurnberg, editura Orizonturi, versiunea românească a lucrării cu titlul, de Der Nürnberger Prozess, de Joe Heydecker și Johannes Leeb, 1958, 1979, 1985, 1995, 2003, Verlag Kiepenheuer & Witsch GmbH & Co. KG, Cologne/Germany.

Mă opresc asupra sinuciderii lui Goering.
Autorii susțin și încearcă să demonstreze că răspunsul la întrebarea Cine i-a dat otrava? rămâne și azi în beznă.
Eu însă n-am nici o îndoială:
Americanii au făcut asta.

Dintre cele trei puteri aliate, America a suferit cel mai puțin de pe urma nemților. Anglia a fost bombardată. Englezii au trebuit să suporte privațiunile Războiului. Rusia a fost însă cea mai lovită. Teritoriul rusesc a fost pârjolit. Rușii au fost luați în sclavie. 26 de milioane de ruși au murit pe front și în afara lui. Al Doilea Război Mondial a fost un război de exterminare. Nu a americanilor, nu a englezilor, nu a francezilor, ci a rușilor.

Pentru ruși, Tribunalul internațional era o formă de răzbunare.
Pentru americani era un simplu spectacol.
Un spectacol al Puterii lor de Superputere.
Un spectacol al Justiției americane.

Desigur, americanii și-au îndeplinit misiunea cu sîrguință și chiar în chip corect.
Nu însă așa cum și-au îndeplinit-o rușii:
Cu ură.

În plus, americanii erau deja în conflict cu sovieticii.
Pentru alianța din timpul Războiului rece, aveau nevoie să nu se dușmănească prea tare cu japonezii și cu nemții.
Chestiunea crucială o reprezenta execuția.

Un Goering, feldmareșal al Germaniei, spânzurat (nu întîmplător s-a ales cea mai umilitoare dintre execuții), ar fi fost o mare lovitură dată orgoliului nemțesc.
Procesul i-a deranjat pe nemți numai și numai în planul demnității și nu al nostalgiei după conducătorii Germaniei.
Cum adică nu noi, nemții, ne judecăm criminalii, ci străinii?!

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*