Nu știu ce audiență aduce relansarea discuțiilor pe seama privatizării PETROM. Poate fi una bună, peste nivelul postului sau modestă, la nivelul altor scandaluri tv. Pe mine m-a prins. Am aflat multe chichițe și golănii asamblate într-un document sofisticat, menit a muta cel mai important obiectiv economic al României sub controlul Austriei, într-o operațiune importantă de imagine politică și economică (evitarea pierderilor și adaptarea la regulile economiei de piață). Dosarul este șocant și plin de cârpeli. El rămâne destul de greu de clintit și la fel de complicat și de împănat cu învârteli și aranjamente în favoarea Austriei.
Din păcate, campania de televiziune pentru redeschiderea dosarului Petrom (cea mai mare afacere a Austriei după căderea Imperiului Austro-Ungar) a fost declanșată pe un post de televiziune aflat într-o criză vizibilă de credibilitate. Patronul încă discutabil al postului Realitatea Plus TV (există și pe acest subiect cel puțin un dosar), numitul Maricel Păcuraru, un personaj condamnat și cercetat, prezent pe lista marilor afaceriștii dubioși ai perioadei, s-a relansat comic și penibil într-o alianța cu frații Păunescu pentru preluarea proiectului de dezvoltare imobiliară de la Cluj (Transilvania Smart City) reclamat de Coana Joițica din penitenciar. Televiziunea lui Maricel Păcuraru abia pune umărul la clătinarea credibilității acestei abordăride subiect. In plus, cele două odrasele-fetele, cu exploziile lor amatoricești de patetitsm și dreptate, în loc să convingă abia că mai îmbălsămează scandalul și îl transformă în ceva de operetă TV. Din păcate, și Anca Alexandrescu riscă să se contamineze de stil și elan și să se trezească luată de val. Cu țipete și amenințări de cucoană ofuscată, nu poate ajunge departe.
In cele din urmă, dosarul trebuie luat în seamă. Iniderent ce fel de și cîte fraude a făcut Maricel Păcuraru, indiferent pentru cine a lucrat Anca Alexandrescu, indiferent ce formulări într-o ureche și găunoase susțin cele două fete, el conține aranjamente grosolane, vizibile de la distanță. Și trebuie luat în seamă.
Reținerea Austriei de a vota pentru includerea României în Spațiul Schengen a prilejuit această relecturare de dosar. Pâmmnă la redeschiderea sa, mai este mult de tot. Cazul privatizării PETROM prin contractul cu OMV este unul extrem de complicat, un caz de studiu la ministere și universități, numai bun de manual pentru țările în curs de dezvoltare peste care vine lumea civilizată să le salveze. Și o face jumulindu-le la sânge resursele și hălci din dezvoltare. Cazul PETROM-OMV reprezintă etajul subteran al relației dintre România și Austria prin prisma sforilor trase de la Bruxelles. El este dovada felului în care se comit golănii de lux sau cum se rezolvă cadouri la nivel de state și cum se ambalează ambiții politice pe seama economiei unei țări mai sărace.
Poate România contesta un aranjament politic făcut pe seama economiei sale? Țara noastră a fost parte la o negociere destul de veroasă. Inadmisibil este faptul că la semnare și la negociere au fost împinși oameni de mîna a doua sau a treia și cei care au decis și beneficiat au evitat să își pună semnătura. Nu putem omite faptul că în urma acestei jupuiri economice, România a primit dreptul la libera circulație a persoanelor în spațiul european și a beneficiat de o decizie favorabilă de intrare în Uniunea Europeană, plătind costuri economice pe care abia astăzi le vedem la adevărata valoare și importanță. Acesta a fost prețul politic. Ce alte afaceri și parandaraturi mai ascunde, rămâne de văzut.
Sunt de vină europenii care le-au impus? Sau austriecii care le-au formulat și au beneficiat de transfer? Sau trebuie să ne mulțumim să cerem socoteală reprezentanților țării noastre care au negociat și semnat? Și să vedem dacă au existat beneficii personale și cine le-a încasat.
Acest contract oneros pentru România, (pe care nu și-a pus semnătura nici primul ministru, nici Ministerul Finanțelor), are convenită o curte de arbitraj. Și nu este ICCJ sau Curtea de arbitraj de la Camera de Comerț a României. La Mihai Vlasov sau la Mihai Dărăban o descurcam ușor. Părțile au convenit că eventuale litigii vor fi arbitrate la Curtea Internațională de Arbitraj de la Paris. Ceea ce complică teribil lucrurile. Acolo, se judecă orice pângere în baza Drept internațional și numai pe baza de probe admise. Că ai fost prost, că ai dat de pomană, că ai asumat clauze tembele și în defavoare, că ai comis o vânzare la un preț discutabil contează mai puțin sau deloc.
Orice anchetă parlamentară viitoare ar mai ține doar de propagandă politică și de dispute electorale. Orice dosar pentru daune civile ajunge tot la Curtea Internațională de Arbitraj de la Paris. România se mai poate îndrepta doar împotriva celor care au negociat și au semnat contractul. Și atunci, numai cu probe temeinice și cu acuzații pentru fraude care sunt dincolo de prescriere.
Relectura publică într-o serie de emisiuni de televiziune este un subiect de rostogolit. Dar nimic mai mult. Așa-zisa privatizare PETROM este un exemplu de afacere europeană dubioasă care mai poate fi reparată doar printr-o naționalizare cu justă despăgubire. România a plătit (un fel de șpagă cu acte) o facilitate europeană cu un transfer de proprietate și nu mai poate repara pe alte căi slăbiciunile unei negocieri politice pe fugă.
Cinismul austriecilor în dosarul Schengen merită un asemenea tratament cu justă despăgubire pe parcursul a 40-50 de ani.
Fii primul care comentează