Emmanuel Macron a câștigat alegerile prezidențiale din Franța, pentru că, în Hexagon, a vota pentru Marine Le Pen este un tabu pentru o bună parte a electoratului. Lidera Adunării Naționale s-a distanțat de linia politică a tatălui ei, l-a exclus din partid, a transformat aceasta formațiune într-una care, în alte țări UE, ar fi considerată conservatoare, nicidecum una de extremă dreapta. ”Să fim cinstiți, în ultimii 25 de ani, Marianne a susținut multe dintre cele trecute de Le Pen în programul ei”, a scris revista Marianne, care a sprijinit candidatura prezidențială a lui Emmanuel Macron. Cu toate acestea, Le Pen a pierdut clar în fața lui Macron, pentru a doua oară consecutiv.
Învingătorul Macron, al doilea președinte al celei de a cincea republici care reușește să câștige al doilea mandat, este unul dintre artizanii prăbușirii sistemului politic francez bazat pe două mari partide și, în același timp, este produsul acestui fenomen. Macron și-a început cariera politică în blană de socialist, pentru ca apoi să devină exponentul elitelor, să adune disidențele marilor partide și să-și creeze un partid de strânsură. Macron este reprezentantul celor care au câștigat de pe urma globalizării și a liberului schimb, este președintele orașelor bogate din Franța, al stațiunilor prospere, al marilor afaceri. Toate voturile arondismentelor bogate din Paris s-au dus către Macron. La fel, Macron este președintele pensionarilor francezi, al celor care nu mai sunt afectați de planurile sale de a majora vârsta de pensionare pentru cei născuți după anul 1969.
De cealaltă parte, Le Pen a fost candidata Franței active, a celor născuți între 1973 și 1987, a celor celor care execută sarcini repetitive la locurile de muncă, care lucrează la ore imposibile, în zgomote puternice și în mirosuri grele. Macron a adunat voturile orașelor prospere, însă Le Pen a câștigat în zonele situate la doar câțiva zeci de kilometri distanță de aceste centre, acolo unde trăiesc navetiștii care au dat grosul mișcării ”vestelor galbene”.
Se adaugă apoi electoratul lui Jean-Luc Melenchon, cel carea ratat la mustață calificarea în turul decisiv al prezidențialelor. El a atras cele mai multe voturi ale musulmanilor, dar mai important este ca a avut votul francezilor tineri cu educație superioară, iar în anumite centre urbane, Melenchon a obținut un vot zdrobitor în randul celor cu studii superioare, comparativ cu Emmanuel Macron.
Sunt trei categorii ale electoratului între care punțile se rup tot mai mult, de la un ciclu electoral la altul, într-un fenomen numit ”insularizare” de politologul Jerome Fourquet.
Evoluția voturilor pentru președintele Macron este cea mai interesantă. Sociologul francez Emmanuel Todd scrie că, la alegerile precedente din 2017, 86% din voturile pentru Macron puteau fi explicate de votul pentru Le Pen. Asta înseamnă că, dacă știm cum vor fi distribuite voturile pentru Marine Le Pen, putem estima și cum va arăta votul pentru Macron, care nu este determinat de vreo platformă electorală anume, ci strict de ostilitatea față de lidera Adunării Naționale. Iar acest lucru este valabil încă de la primul tur al prezidențialelor din 2017. ”Cu alte cuvinte, macronismul este în esența lui un anti-lepenism, o ideologie goală, fără vreo platformă. În acest fel se explică de ce, odată ales, Macron a luat decizii brutale, impredictibile, care au dus țara în pragul insurecției, în timpul protestelor Vestelor Galbene. Macron a fost periculos, pentru că a fost gol”, scrie Todd.
Pentru Macron au votat în special pensionarii și tinerii cu vârste de până la 25 de ani, cei care nu au intrat încă în câmpul muncii. ”Trebuie să ne gândim la posibilitatea că Franța va alege un președinte care este împotriva voinței francezilor activi. Această problemă gerontocratică poate fi mai periculoasă pentru democrație decât temerile legate de populism, extremă dreapta sau islam”, scrie Emmanuel Todd.
Votul pentru cei trei politicieni de mai sus – Macron, Le Pen și Melenchon – a reconfigurat scena politică din Franța. Vechile partide – Socialist, Republican și Verde – aproape că au dispărut, iar în locul lor au apărut nu alte trei partide, ci trei mișcări populiste. ”Dincolo de natura liderilor lor, schimbările de program politic și faptul că aceste mișcări susțin că-i reprezintă pe toți francezii denotă un element esențial al populismului, si anume iresponsabilitatea. Asta duce la prezentarea unor programe economice imposibile”, scrie Todd.
Spre exemplu, toate cele trei mișcări politice vor reidustrializarea Franței. Însă Le Pen vrea reindustrializare prin ostracizarea imigranților și a musulmanilor, ceea ce este aproape imposibil într-o țară cu o populație îmbătrânită. Socialistul Melenchon vrea industrializare ”verde”, adică fără energie nucleară; or, cum circa 70% din energia produsă în Franța este nucleara, nici programul lui Melenchon nu este realist. Apoi, Macron vrea reindustrializare în timp ce își exprimă aproape isteric viziunile pro-UE. Reindustrializarea presupune protecționism, posibilitatea de a emite monedă și investiții ale statului (alături de eforturile sectorului privat), iar toate acestea sunt interzise de UE.
”Proiectele care nu legătură cu realitatea care sunt agitate de câte un lider și nu sunt supuse vreunui control – toate acestea sunt ingrediente ale populismului. Macronismul este populismul bogaților și al pensionarilor”, scrie Todd, care, pe de altă parte, cataloghează politica lui Melenchon drept „narcisism-leninism”.
Proiectele politice prezentate în campaniile pentru alegerile prezidențiale și legislative nu au legătură cu realitatea, pentru că liderii politici știu foarte bine că nimic din ceea ce promit în campanie nu poate fi pus în practică, având în vedere modul de reprezentare în Adunarea Națională. Într-un sistem proporțional precum cel din Germania, cele trei mișcări politice existente acum în Franța ar fi reprezentate toate în Adunarea Națională, unde ar trebui să negocieze fiecare decizie. Asta ar duce la crearea unor majorități diferite, în funcție de problemele dezbătute – industrializare, religie, pensii, servicii publice, etc. Sistemul s-ar baza pe negociere. Însă sistemul cu vot majoritar în două tururi din Franța, cu crearea unui „front republican” în al doilea tur, împotriva lepenismului și chiar a melenchonismului, elimină mereu o componentă a triadei politice din Franța.
Asta avantajează mult forme politice fără fond precum macronismul și partidul La Republique en Marche, care nu este nimic mai mult decat un vehicul electoral al președintelui Macron. Asta face ca macronismul să aibă monopol asupra centrului spectrului politic, pentru ca apoi președintele să decreteze că restul orientărilor politice sunt extremiste. Apoi, aceste evoluții care împiedică întotdeauna ca celelalte mișcări politice să fie bine reprezentate în parlament, pentru a nu mai vorbi despre accederea la guvernare, fac ca discursul lor politic să fie mult mai radical, mai puțin realist și mai puțin deschis spre negociere.
Într-un articol publicat de Spiked, Mary Dejevsky arată că sistemul politic francez nu face decât să împingă opoziția către stânga și dreapta, spre un teritoriu care în multe state europene ar fi considerat al extremelor politice. Este suficient să ne gândim că, Partidul Socialist a propus un candidat prezidențial care s-a clasat pe locul al zecelea la alegerile din acest an, în condițiile în care acest partid era la putere în urmă cu doar cinci ani. ”Contrastul cu Germania este uriaș. Asta ar putea duce la o mare întrebare. Dacă politica franceză și germană sunt pe direcții atât de diferite, cât va mai putea rezista unitatea UE? Și nu este vorba doar despre Ucraina. Divergența dintre Franța și Germania nu ține doar de politica externă, ci și de diferențele dintre dinamicile politice interne, care ar putea duce la ruperea UE”.
Cum ar fi stat lucrurile într-o dispută în turul al doilea între președintele în exercițiu și liderul stângii radicale, Jean-Luc Melenchon? Este socotit mai bun în dezbateri și, în plus, nu există vreun tabu public care să interzică votul în favoarea sa. Presa franceză estimează că Melenchon ar fi obținut cu siguranță peste cele 42% ale Marinei Le Pen. Pentru Macron urmează noi emoții, pentru că Melenchon a anunțat, după închiderea urnelor la alegerile prezidențiale, că va candida pentru funcția de prim-ministru, în ceea ce a numit ”al treilea tur al alegerilor” – alegerile legislative din luna iunie.
Fiecare dintre liderii celor trei mișcări populiste din Franța vor încerca să-și mobilizeze treimea de electorat pentru a obține majoritatea în Adunarea Națională, în iunie. Sarcina Marinei Le Pen este aproape imposibila, datorita amintitului sistem de vot în două tururi și a tabuului unui vot decisiv pentru partidul său. Însă Melenchon reprezintă cu adevărat un pericol pentru actualul partid prezidențial. Va fi o luptă strânsă, în care vor avea un cuvânt greu de spus și Republicanii, o luptă în care se va decide dacă Macron va fi nevoit sau nu să-și reducă ambițiile, într-o coabitare politică dificilă. ”Electoratul francez este pervers, însă nu a fost niciodată atât de pervers încât să-i refuze președintelui proaspăt ales capacitatea de a guverna”, scrie John Lichfield, pentru Unherd, sugerând că Macron are prima șansă si la alegerile legislative.
„SURSA-COTIDIANUL.RO„
Fii primul care comentează