Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Plagiator recidivist
Preafericitul Părinte Daniel (pe numele său de mirean Dan Ilie Ciobotea, născut în 22 iulie 1951, Dobrești, Bara, județul Timiș) este un plagiator recidivist și neștiind nimic despre Aristotel plagiază din M.Y. Congar, anume din capitolul Théologie din Dictionnaire de Théologie Catholique.
Dictionnaire de Théologie Catholique, tome quinzième, Paris, 1946, de unde Patriarhul Daniel a copiat capitolul Théologie scris de M.Y. Congar, Cartea Teologie și spiritualitate, în teza sa de „doctorat“
Cartea Teologie și spiritualitate, „doctoratul“ Patriarhului, în care Daniel a plagiat din Dictionnaire de Théologie Catholique, tome quinzième, Paris, 1946
M.Y. Congar Daniel, Patriarh BOR
În prefața nefericitei sale cărți Teologie și spiritualitate, Dan Ilie Ciobotea, devenit Daniel – Patriarh BOR, scrie că „Al treilea capitol al lucrării de față, intitulat „Unitatea dintre teologie și spiritualitate din viața Bisericii“, cuprinde o anchetă istorică ce se regăsește doar parțial în versiunea franceză a tezei din 1979, mai precis în primul capitol (A) din Partea a doua“.
Așadar, Patriarhul Daniel și-a susținut teza în ziua de 19 iunie 1979 dar ne spune că a lucrat „cu determinare și abnegație“ în perioada iulie 1979 – septembrie 1980, pentru a publica acest eseu în anul 2021 (Réflexion et vie chrétiennes aujourd’hui. Essai sur le rapport entre la théologie et la spiritualité, 1979, publicată în 2021 sub titlul Le lien entre la théologie et la spiritualité).
Patriarhul Daniel se exprimă obscur, așa cum este și omul. În sumarul cărții Teologie și spiritualitate identificăm drept Capitolul III (Unitatea dintre teologie și spiritualitate în viața Bisericii), iar ca prim subcapitol A din partea a doua, deși e neclar, ar putea fi Până la schisma din 1054 (cu subpunctele a, b, c), având drept urmare Raportul dintre teologie și spiritualitate în mileniul al doilea care cuprinde marele plagiat intitulat „Calul troian“ în cetatea creștină sau intrarea lui Aristotel în teologia occidentală.
Patriarhul nostru, fiind un personaj semicult, nu poate să scrie nici despre Aristotel câteva zeci de rânduri măcar. Fiind complet exterior istoriei filosofiei și teologiei medievale, el nu poate să scrie nimic nici despre Anselm de Canterbury, nici despre Abelard, nici despre Bonaventura, nici despre Duns Scotus, nici despre Albert cel Mare… El se informează, ca teologul sărac, doar din dicționare. E problema sa.
În privința lui Aristotel, el copiază smintitor din Congar, anume din articolul Théologie din Dictionnaire de Théologie Catholique. Patriarhul îi știe numele lui Yves Congar dar îi fură proprietatea intelectuală (adică nu pune ghilimele, orice i s-ar întâmpla!). Este vorba despre „Cele trei intrări ale lui Aristotel“.
Congar scrie (articolul Théologie din Dictionnaire de Théologie Catholique, coloana 359):
Patriarhul Daniel plagiază (Teologie și spiritualitate, pagina 289):
În privința „celei de-a doua intrări“ a lui Aristotel, Yves Congar scrie în capitolul Théologie din Dictionnaire de Théologie Catholique:
Patriarhul Daniel plagiază (Teologie și spiritualitate, pagina 290):
„Cunoștința“ poate fi cunoaștere, „problemele“ pot fi respingeri, iar „demonstrațiile“ par a fi demonstrație.
Patriarhul Daniel are probleme de logică și, de asemenea, probleme de gramatică.
Dar să nu ne îndepărtăm de intrările lui Aristotel!
Congar scrie (în capitolul Théologie din Dictionnaire de Théologie Catholique, col. 359-360):
Patriarhul Daniel plagiază (Teologie și spiritualitate, pagina 290):
Pe mine nu mă miră deloc că Patriarhul Daniel plagiază în toate textele pe care le compune și pe care mai mult le descompune.
Ar fi bine ca din Sfinții Părinți să memoreze câteva propoziții despre smerenie.
Ar fi bine ca să învețe că erudiția este o știință grea. Eu știu că este o știință grea fiindcă sunt un erudit.
Constantin Noica scria despre mine : Constantin Barbu este „excepțional de înzestrat pentru lucrări de erudiție și istorie literară“.
Iar Părintele Stăniloae scria: Constantin Barbu are „gândire profundă și nouă“.
Dacă ar trebui să traduc pentru Patriarhul Daniel aceste cuvinte i-aș putea spune că trebuia să învețe de la Aristotel că „pe această intrare în teologie numai se iese“.
Fiind convins că Patriarhul Daniel nu va înțelege nimic, îi voi da plagiate până când va avea inspirația să se înalțe la Domnul.
Daniel Plagiatorul, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, copiază în secolele XX și XXI, la Strasbourg, la Freiburg, la Viena, la Paris, New York și chiar la Leningrad
Daniel Plagiatorul, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, copiază, ca inconștientul, în conferințe pe care le ține la Viena și chiar la Leningrad. Ca orice ipochimen semicult se crede erudit și face de râs Biserica Ortodoxă Română când își publică conferințele în reviste sau cărți de prestigiu.
Conferința Rolul liturghiei în formarea teologică ortodoxă o ține la a treia consultație internațională a școlilor de teologie ortodoxă care a avut loc în perioada 3-9 februarie, la Leningrad. Conferința o publică așa cum ne anunță în Știința mântuirii (Basilica, București, 2014, pag. 138) în revistele Contacts (Paris, Nr. 135, 1986, pp.198-223) și St. Vladimir’s Theological Quarterly (Crestwood, NY, USA, Vol. 31, Nr.2, 1987, pp. 101-122).
Așadar conferința susținută la Leningrad are un plagiat pe care Patriarhul l-a exportat și la Paris și la New York.
În revista Contacts, lui Dan-Ilie Ciobotea i s-a făcut chiar onoarea să fie trecut pe coperta revistei, titlul conferinței publicate în franceză fiind Le rôle de la liturgie dans la formation théologique orthodoxe.
Revista este veche și celebră. Iată autoprezentarea, sub Qui sommes-nous?
„Fondée en 1949 pour rapprocher les orthodoxes vivant en France en un témoignage « vécu » de l’Orthodoxie en Occident, la revue Contacts a pour but de dégager l’essentiel du témoignage orthodoxe dans une attention pleinement ouverte à toutes ses expressions historiques et géographiques, en montrant dans chacune l’empreinte de l’universalité. Elle désire promouvoir un lien qui n’enserre pas dans des limites étroites : textes de spiritualité, articles de théologie, de liturgie, d’histoire ecclésiale, chroniques viennent de tous horizons, et s’attachent aux problèmes contemporains comme à la réflexion directe sur l’Écriture, aux commentaires patristiques, à la pensée religieuse des XIXe et XXe siècles. Ainsi Contacts s’efforce, en se plaçant sous l’obédience spirituelle de l’Assemblée des Evêques Orthodoxes de France, de manifester concrètement l’unité et l’universalité de l’Église orthodoxe dans l’espace et dans le temps, dans la perspective d’un rapprochement entre les chrétiens.
Historiquement, la revue Contacts est liée à la Fraternité orthodoxe en Europe occidentale, mouvement ecclésial à la fondation duquel trois rénovateurs de la revue Contacts en 1959 (Olivier Clément, Boris Bobrinskoy, Elisabeth Behr-Sigel) ont joué un rôle décisif.
Perspectives
D’abord, en 1949, mince bulletin au sein d’une «juridiction» incertaine, puis cahiers d’environ cent pages chacun au service de l’unité orthodoxe, la revue a trouvé son sens et sa place en 1959. Ce fut une longue aventure de foi et d’amitié initiée par Jean Balzon, regroupant bientôt Germaine Revault d’Allonnes, Élisabeth Behr-Sigel, et Olivier Clément. C’est au travail infatigable et hors-pair de ce dernier que nous l’on doit le développement de Contacts durant plus de quarante ans, une revue placée dans le rayonnement d’authentiques spirituels et théologiens : le père Sophrony (disciple de saint Silouane l’Athonite), le père Lev Gillet, Paul Evdokimov, Olivier Clément, Elisabeth Behr-Sigel et le père Boris Bobrinskoy.
Déjà, dans le liminaire du numéro un, le fondateur de Contacts, notre ami de bienheureuse mémoire Jean Balzon, notait : « L’Orthodoxie n’est plus une religion de communautés isolées en Occident, elle est devenue un élément organique de notre pays ». Un demi-siècle plus tard, enracinés dans les terres occidentales depuis deux ou trois générations, voire occidentaux de souche pour certains, nous sommes conscients de la situation extraordinaire et du défi que constitue l’élaboration progressive d’une Orthodoxie réellement implantée en Europe occidentale.
En ce sens, chaque jour rend davantage tangible l’anomalie ecclésiologique que représente la séparation, sur des critères culturels et ethniques, des diverses communautés orthodoxes de nos régions, qui relèvent de juridictions épiscopales parallèles, même si un tel clivage résulte des pesanteurs de l’histoire. Il faut saluer à cet égard la constitution récente d’une Assemblée des évêques orthodoxes de France (AEOF), comme l’embryon d’un futur synode. S’inscrivant dans cet élan, Contacts fera tout, dans le sillage des travaux de la commission préconcilaire interorthodoxe préparatoire du futur grand concile, pour soutenir l’organisation locale d’une Église orthodoxe canoniquement unifiée en Europe occidentale, qui, tout en garantissant la pérennité des diverses traditions liturgiques, respecte le principe ecclésiologique fondamental de l’Église ancienne : un seul évêque dans chaque diocèse local pour que le Christ ne soit pas divisé.
Certes, depuis la fondation de la revue, bien des choses ont changé. Pour des raisons politiques et économiques l’Orthodoxie se trouve aujourd’hui présente sur tous les continents. Dans l’Europe de l’Est, le totalitarisme persécuteur s’est effondré. Le catholicisme a connu la profonde mutation de Vatican Il. Désormais le matérialisme ordinaire remplace l’athéisme matérialiste en annonçant la liquidation des références spirituelles. La tentation du désespoir ne trouve d’autre abîme que l’ignorance religieuse pour contrer son vertige, même si – et c’est à tout instant – le Christ vient secrètement pour sauver le monde en révélant le mystère de la personne qui croît dans la liberté et l’amour.
La mondialisation ébranle chaque jour davantage les évidences individuelles et collectives. Les jeux de l’argent et du marché, le triomphe de la dérision, de la violence et de l’érotisme, l’exploration du savoir en une diversification croissante, remarquable dans ses conquêtes mais incapable d’unifier ou d’harmoniser les divers domaines de ses succès, la relance des rêves scientistes par les progrès de la biologie, les menaces sur la vie même de la planète… Tout suscite un vide spirituel où s’engouffrent les religions orientales dûment adaptées, et surtout l’orgueil et l’idéal de fusion des sectes.
Alors plus que jamais s’impose la bonne nouvelle de la Résurrection qui peut nous ressusciter de profundis, de la Pentecôte qui peut faire de nous des ouvriers de la pacification et de la transfiguration du monde. Nous sommes conscients du devoir de l’Église orthodoxe qui reste en pleine continuité avec le message des Apôtres et des Pères et dispose d’un immense patrimoine d’intelligence de la foi, de sainteté et de beauté, à condition que nous sachions tenir à l’homme d’aujourd’hui un langage qui lui soit accessible.
L’intelligence chrétienne du monde ne peut, en effet, éluder le débat entre la modernité occidentale, aujourd’hui mondialisée, et l’Orthodoxie, aujourd’hui universelle, un débat qui touche tous les domaines traditionnels des préoccupations religieuses et culturelles: théologique, spirituel, anthropologique, historique, artistique. Elle ne peut esquiver non plus et doit aborder aussi, avec prudence mais dans la conscience des urgences contemporaines, les multiples champs du savoir et du vivre que la modernité a conquis (politique, économique, scientifique, technologique) ou, quelquefois, annexés (social, éthique).
Dans cet esprit et selon ces nécessités nouvelles, l’Orthodoxie ne peut se passer de plusieurs dialogues. À l’intérieur d’elle-même d’abord, notamment entre ce qu’elle devient en Occident et ce qu’elle veut rester dans les pays depuis longtemps marqués par son génie. L’ecclésiologie de communion, fortement retrouvée et définie par ses grands théologiens occidentaux, de Saint-Serge (Paris) à Saint-Vladimir (New York), pourra-t-elle s’imposer face au durcissement des autocéphalies, et l’articulation de celles-ci et de la primauté universelle redevenir réalité ? Nous tentons modestement de contribuer au rayonnement de cette théologie authentique qui appartient à la Tradition indivise de l’Église du premier millénaire. Tout en rappelant les principes d’une saine ecclésiologie, Contacts entend également rester en dehors des querelles et des tensions qui agitent périodiquement l’Orient chrétien et se répercutent en Occident.
En vertu de l’appel même du Sauveur, nous voudrions demeurer ouverts, envers et contre tout, particulièrement aujourd’hui, au dialogue œcuménique. Quelles qu’en soient les raisons, la division des chrétiens est un contre-témoignage.
C’est pourquoi la revue Contacts reste attentive aux relations entre les chrétiens, tout spécialement dans le domaine de la foi, clé de l’unité. Nous rendons compte en particulier, dans la mesure du possible, des progrès et des blocages du dialogue officiel entamé depuis plus de vingt ans avec l’Église romaine, après la levée des anathèmes réciproques de 1054. Sans oublier l’appel du monde protestant à mieux connaître, inséparablement, l’Écriture, ce « corps du Verbe », et la misère concrète des hommes. Connaissance mutuelle, analyse, sans aigreur et sans complaisance, des facteurs théologiques et historiques toujours à l’œuvre, dans une fidélité absolue à la Vérité qu’est le Christ. Nous accueillons dans les pages de la revue quiconque, de quelque confession qu’il soit, entend faire œuvre de vérité et donc d’unité.
Simultanément, Contacts voudrait favoriser l’approfondissement de l’unité des chrétiens en traitant de la prière liturgique orthodoxe, spécialement de la liturgie eucharistique, fondement de la communion, et des grandes voies de l’intériorité, notamment la tradition de l’hésychasme et de la « prière de Jésus ». Celle-ci s’avère précieuse dans un monde perdu d’extériorité ou tenté au contraire par les vertiges d’un absolu supra-personnel et d’une fusion où s’abolirait l’humble et pourtant infinie réalité de la personne. Parallèlement, une place reste réservée à l’étude des saints, à l’art liturgique et à la question des images, où les chrétiens peuvent trouver un lieu d’approfondissement et de communion. Enfin les graves questions d’ordre éthique liées aux progrès technico-scientifiques et aux évolutions de la société contemporaine sont l’occasion d’un partage avec les autres traditions chrétiennes.
En-dehors du christianisme, la revue reste ouverte au dialogue inter-religieux, inévitable en notre siècle. Les orthodoxes, le plus souvent arabes, du patriarcat d’Antioche ont depuis longtemps engagé et déjà mené loin le dialogue avec l’islam. Certains missionnaires russes et grecs ont rencontré en profondeur le bouddhisme en Asie septentrionale et orientale. Certains autres ont vécu dans l’Inde et le Proche-Orient et montré, voire expérimenté, les convergences entre l’hésychasme, le soufisme et la haute spiritualité hindoue.
Et certes rien ne sera possible sans une ouverture renouvelée à l’Esprit Saint, à la « nouveauté de l’Esprit », pour que celui-ci nous fasse collaborer à cette création géniale qu’attend la nouvelle époque du christianisme, ce christianisme qui, disait Alexandre Men, « ne fait que commencer », et ne peut se renouveler sans la « vie en Christ », vrai Dieu et vrai homme.
Pour reprendre la finale du premier numéro de Contacts (1949), nous demandons instamment à tous ceux qui liront cette revue de « nous soutenir par leur prière, leur sympathie et leur collaboration ».“
Comitetul de redacție (director, secretar, membri, fondatori) este compus din celebrități și intelectuali de mare stimă:
„Directeur : Michel Stavrou
Secrétaire : Olga Lossky-Laham
Membres :
Père Michel Evdokimov
Juliana Lopoukhine-Pierre
Père Grégoire Papathomas
Jean-Claude Polet
Noël Ruffieux
Michel Sollogoub
* * *
Fondateurs:
Jean Balzon (+)
Germaine Revault d’Allonnes (+)“
Răsfoind, fie și în grabă, conferința Rolul liturghiei în formarea teologic-ortodoxă vedem cum Patriarhul nostru are păreri despre lex orandi, akribeia și leitourgia. Fiind un ipochimen din afara Cărții, de fiecare dată când uzează de termeni tehnici în latină sau în greacă, Daniel Plagiatorul ia fraze întregi, uneori chiar pagini întregi, din dicționare de specialitate sau din cărți greu de înțeles pentru el.
Următoarele fraze din conferința Rolul liturghiei în formarea teologic-ortodoxă : „Dar toate acestea implică o „convertire“, nu numai a metodelor de teologie, ci și a teologului care, după ce a stăpânit acrivia disciplinei și integrității intelectuale și a dobândit smerenia proprie oricărui efort raționale autentic, trebuie să învețe cum să se cufunde el însuși în bucuria Bisericii. El trebuie să descopere limbajul cel mai vechi al Bisericii, acela al vieții liturgice (leitourgia). El trebuie să devină nu numai un student al credinței Bisericii, ci, mai întâi de toate, un martor al ei.“ (Daniel Știința mântuirii, Basilica, București, 2014, pag. 142) sunt copiate din Alexander Schmemann – Church, World, Mission, St. Vladimir’s Seminary Press, Crestwood, NY, 1979, p. 143.
Aceasta este coperta lucrării Church, World, Mission a lui Alexander Schmemann.
Patriarhul Daniel Plagiatorul copiază de la pagina 143 a cărții lui Schmemann (indicând în mod viclean pagina, dar fără să pună ghilimelele obligatorii).
Culmea nenorocului intelectual este că Daniel Plagiatorul scrie tocmai aici despre „stăpânirea acriviei“, despre „integritatea intelectuală“, despre „dobândirea smereniei proprii oricărui efort rațional autentic“ și așa mai departe.
Știu că Preafericitul Daniel, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, nu va primi sfatul pe care i-l dau dar, totuși, eu i-l dau: anume dacă sunt alții autorii textelor sale să-i certe și să-i pună să revizuiască tot ce i-au scris fiindcă peste tot există plagiate jenante. Dacă și-a scris singur toate textele, îl sfătuiesc să-și întrerupă astfel de fapte sinucigașe.
Există o singură soluție : revizuirea tuturor lucrărilor și publicarea unor ediții ne varietur. În privința doctoratului, cu imense porțiuni plagiate integral, ar fi bine să-și anuleze acest doctorat, să renunțe la profesorat. Și să-și facă sua culpa, întâi față de Dumnezeu care i-a dictat lui Moise și porunca a opta („Să nu furi!“) și apoi față de ortodocșii români.
Dacă nu face nimic din toate acestea, treaba lui: e liber să plece în pustiu, așa cum a venit din pustiu, cu multe ocoluri periculoase.
Lucas Cranach a pictat Cele zece porunci și putem învăța ceva din celebrele imagini, simple și grăitoare.
Într-una din imagini este o Carte. Ar fi bine ca Preafericitul Daniel, Patriarhul, să deschidă această carte și să n-o mai închidă.
Daniel plagiatorul fură și din Papa de la Roma
Papa Ioan Paul al II-lea
Textul din care plagiază Daniel (Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române) este un text cerut de Papa Ioan Paul al II-lea ca să lumineze „doctrina tradițională despre Filioque, prezentă în versiunea liturgică a Crezului Latin, pentru a sublinia armonia lor deplină cu ceea ce Sinodul ecumenic de la Constantinopol, din 381, mărturisește în Crezul lui: Tatăl ca izvor al întregii Sfinte Treimi, unica origine atât a Fiului, cât și a Duhului Sfânt (Omilia din Biserica Sfântul Petru, 29 iunie 1995)“. Această Omilie a fost ținută în prezența Patriarhului Bartholomeu I al Constantinopolului.
Publicarea s-a realizat în L’Osservatore Romano (13 septembrie 1995). Titlul documentului este Tradițiile greacă și latină privitoare la purcederea Duhului Sfânt. În varianta engleză documentul roman poartă titlul The Greek and the Latin Traditions Regarding the Procession of the Holy Spirit (Typis Vaticanis, Vatican, 1996).
Patriarhul Daniel a avut îndrăzneala și impertinența de a plagia din textul The Greek and the Latin Traditions Regarding the Procession of the Holy Spirit într-un seminar organizat Pro Oriente din Viena, în anul 1998. Această comunicare, Patriarhul Daniel a publicat-o în Știința mântuirii, Basilica, București, 2014, pag. 32-45, sub titlul Învățătura despre Filioque nu este catolică. Un răspuns ortodox la documentul roman despre purcederea Duhului Sfânt.
În textul Vaticanului, comandat de Papa Ioan Paul al II-lea, The Greek and the Latin Traditions Regarding the Procession of the Holy Spirit, citim la pagina 6 ceea ce copiază Patriarhul Daniel la pagina 39, din titlul Învățătura despre Filioque nu este catolică. Un răspuns ortodox la documentul roman despre purcederea Duhului Sfânt.
În textul Vaticanului citim:
În textul Patriarhului Daniel citim același lucru:
„Erudit“ Patriarh are Biserica Ortodoxă Română! Se folosește de aceeași viclenie penibilă, anume citează în notă chiar lucrarea din care plagiază!
Îi sugerăm să pună în ghilimele în întregime Faust de Goethe, Divina Commedia de Dante, Sein un Zeit de Heidegger, Hamlet de Shakespeare… Ar fi instantaneu mare poet, mare filosof, mare dramaturg. Neamț, italian și englez în același timp.
Însă Patriarhul nostru nu este decât un mic escroc strecurat de inteligentsia obscură chiar în vârful Bisericii noastre ortodoxe. În orice cultură europeană (și sunt exemple mari) s-ar fi retras din proprie inițiativă și ar fi fost acum un simplu popă uitat.
Acest Daniel are zeci de plagiate în teza „lui“ de doctorat. O mulțime de plagiate în alte cărți „semnate“ „Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române“. Dacă a plagiat cu mână proprie, el este un inconștient indimenticabil. Dacă i-au plagiat niște „negri“, aceștia ori sunt proști ori și-au bătut joc de el. Dar nu este datoria noastră să facem ipoteze despre un analfabet obraznic și închipuit.
Mai nou, Daniel Plagiatorul crede că are și creier „dialectic“ și provoacă dezordine în sânul Bisericii Ortodoxe mai mari adică întinsă și peste românii care trăiesc, deocamdată, în altă țară. Nici capitala București n-a scăpat de dialectica lui Daniel Plagiatorul. O să-i scoată pe străzi moaștele lui Dimitrie cel Nou pe care le-a lăsat în București, în anul 1774, generalul rus Ivan Piotr Saltîkov.
Pe site-ul basilica.ro citim aceste notițe „ritualice“:
„Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou are o nouă sărbătoare în calendar începând cu anul 2024, în data de 13 iulie, când se rememorează momentul aducerii moaștelor sale în București.
Anul acesta se împlinesc 250 de ani de când moaștele Sfântului Dimitrie se află în capitală. De aceea, icoana sa a fost aleasă pentru a ilustra calendarele editate de Arhiepiscopia Bucureștilor.
„În data de 13 iulie vom avea o sărbătoare deosebită prin care prăznuim acest eveniment”, a menționat Patriarhul Daniel în noaptea dintre ani, când a oferit calendare celor prezenți la Catedrala Patriarhală.
Noua sărbătoare – Aducerea moaștelor Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou la București – a fost aprobată de Sfântul Sinod în iulie 2023.
Generalul rus Ivan Piotr Saltîkov luase moaștele Sf. Dimitrie din satul Basarabi, de lângă Ruse, pentru a le proteja de invazia turcilor în timpul Războiului Ruso-Turc din 1768-1774. Un negustor bogat cu numele Hagi Dimitrie, precum şi mitropolitul Grigorie II al Ţării Româneşti, au rugat pe generalul rus să lase cinstitele moaşte poporului român şi Mitropoliei, ca o mângâiere pentru multele pagube materiale şi suferinţe îndurate de români în cursul acelui război, mai ales că sfântul era „valah” (român) de neam.
Ascultându-le dorinţa, moaştele au fost aşezate cu mare cinste, în data de 13 iulie 1774, în Catedrala Mitropolitană din Bucureşti – astăzi Catedrala Patriarhală.
Sfântul Dimitrie cel Nou este considerat Ocrotitorul Bucureștilor, iar sărbătoarea lui din octombrie constituie unul dintre cele mai importante pelerinaje din România.“
Acest plagiator cvasiincult, Dan Ilie Ciobotea, ajuns (prin puterea altora) Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, umilește bucureștenii prin darul generalului rus Saltîkov.
Dar crede că poate îndrăzni să sfideze evidența dumnezeiască a participării Mitropolitului Marcus al Tomisului la vestitul Sinod ortodox de la Niceea din anul 325.
PS.: Acesta este doar primul plagiat al lui Daniel din The Greek and the Latin Traditions Regarding the Procession of the Holy Spirit.
Daniel-Plagiatorul de la București fură iar din Papa de la Roma
Papa Ioan Paul al II-lea Patriarhul Daniel
Comunicarea susținută de Daniel, Patriarhul de azi al Bisericii Ortodoxe Române (în anul 1998, când nu era patriarh), la Fundația Pro Oriente din Viena, conține mai multe plagiate din textul papal The Greek and the Latin Traditions Regarding the Procession of the Holy Spirit (Typis Vaticanis, Vatican, 1996). Titlul original al comunicării este: Poate documentul roman despre purcederea Duhului Sfânt deveni un punct de plecare al unei clasificări ecumenice principale? (nu este exclus ca două cuvinte din acest titlu să fie eronate, anume „clasificări“ și „principale“).
Daniel Plagiatorul va folosi versiunea engleză a textului papal, anume The Greek and the Latin Traditions Regarding the Procession of the Holy Spirit (Typis Vaticanis, Vatican, 1996).
Plagiatul lui Dan Ilie Ciobotea are loc în aceeași comunicare, anume Învățătura despre Filioque nu este catolică. Un răspuns ortodox la documentul roman despre purcederea Duhului Sfânt publicată în Știința mântuirii, Basilica, București, 2014, pag. 32-45. Textul papal The Greek and the Latin Traditions Regarding the Procession of the Holy Spirit (Typis Vaticanis, Vatican, 1996) scrie la paginile 8-9:
Ce scrie Papa de la Roma în The Greek and the Latin Traditions Regarding the Procession of the Holy Spirit plagiază Patriarhul de la București în Știința mântuirii.
În The Greek and the Latin Traditions Regarding the Procession of the Holy Spirit, textul plagiat se găsește la paginile 8-9.
În Știința mântuirii, Daniel copiază la paginile 36-37.
Hermeneul nostru copiază citate din cărți celebre, tratate și patrologii, simulând erudiția. Iată plagiatul lui Daniel din Știința mântuirii, pag. 36-37: „Această comunicare a consubstan-țialității divine în ordinea treimică, el o exprimă prin verbul „procedere“ (Ibidem, VII, 6). Găsim aceeași teologie la Ilarie de Poitiers, care se roagă Tatălui: „Să primesc Duhul Sfânt care-și ia ființa de la Tine prin unicul Tău Fiu“ (De Trinitate, XII: PL 10, 471). El remarcă: „Dacă cineva crede că există o diferență între a primi de la Fiul (Ioan 16,15) și a purcede (procedere) de la Tatăl (Ioan 15, 26), este sigur că este unul și același lucru a primi de la Fiul și a primi de la Tatăl“ (De Trinitate, VIII, 20: PL 10, 251A). Tocmai în acest sens al comunicării dumnezeirii prin purcedere, Sf. Ambrozie al Milanului a fost primul care a formulat Filioque. „Sfântul Duh, când purcede (procedit) de la Tatăl și de la Fiul, nu se separă de Tatăl și nu se separă de Fiul“ (De Spiritu Sancto, I, 11, 120: PL 16, 733 a = 762 D). Dezvoltând teologia lui Filioque, Fer. Augustin, totuși, are grijă să salveze monarhia Tatălui în comuniunea consubstanțială a Treimii: „Duhul Sfânt purcede de la Tatăl ca principiu (principaliter) și, prin darul din eternitate al Acestuia din urmă către Fiul, de la Tatăl și de la Fiul în comuniune (comuniter)“ (De trinitate, XV, 25, 47: PL 42, 1095); Sf. Leon, Sermon LXXV, 3: P.L. 54, 402, Sermon LXXVI, 2: PL 404).“
Ceea ce este stupefiant este faptul că oriunde îl controlezi pe Dan Ilie Ciobotea „la erudiție“, textul Patriarhului de astăzi este un text furat. Plagiatul, aș putea zice, e meseria lui. Meseria este, însă, una periculoasă. După cantitatea de nerușinare și obrăznicie pe care a afișat-o în momentele mai importante ale vieții sale, aș putea paria că Dan Ilie Ciobotea devenit Preafericitul Daniel nu va demisiona din prea-înalta funcție de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.
Însă, viitorul nu este chiar atât de departe.
Daniel-Plagiatorul de la București fură iar din Papa de la Roma
Papa Ioan Paul al II-lea Patriarhul Daniel
Daniel Plagiatorul de la București e un ipochimen fenomenal: fură iar din Papa de la Roma, cu obrăznicia că el produce „clarificări însemnate“. Așadar, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române a ținut la Fundația Pro Oriente din Viena, în anul 1998, o comunicare în care mai mult plagiază din Papă decât scrie din capul său.
În cartea Știința mântuirii (Basilica, București, 2014) aflăm într-o notă de la pagina 32 că titlul original al conferinței ar fi fost Poate documentul roman despre purcederea Duhului Sfânt deveni un punct de plecare al unei clasificări ecumenice principale?
În Știința mântuirii (pag. 32-45) comunicarea are titlul Învățătura despre filioque nu este catolică. Un răspuns ortodox la documentul roman despre purcederea Duhului Sfânt. Textul semnat de Patriarh e o polemică la versiunea în engleză The Greek and the Latin Translation Regarding the Procession of the Holy Spirit (Typis Vaticanis, Vatican, 1996). Acest text este un text anonim al Vaticanului scris în numele Papei. Lucrul acesta este mai puțin important. Ceea ce este stupefiant este faptul că Patriarhul Danie copiază din textul pe care vrea să-l contrazică.
A doua „clarificare“ însemnată sună astfel în textul Patriarhului Daniel: „Documentul roman oferă o explicație importantă asupra distincției între sensul grecesc și cel latin pentru a exprima relația de origine a Duhului Sfânt față de Tatăl.
Documentul roman afirmă: „deoarece Biblia latină (Vulgata și traducerile latine mai timpurii) a tradus Ioan 15,26 ([…] para tou Patros ekporeutai) prin „qui a Patre procedit“, latinii au tradus […] ek tou Patros ekporeuomenon din Simbolul Niceo-Constantinopolitan prin „ex patre procedentem“ (Mansi VII, 112B). În acest fel a fost creată în mod involuntar o falsă echivalență cu privire la originea eternă a Duhului, între teologia răsăriteană a lui εκπορεύσiς și teologia latină a lui Processio. Grecescul εκπορεύσiς (ekporeusis) semnifică numai relații de origine față de Tatăl singur, ca principiu fără de principiu în Treime. Latinescul processio, dimpotrivă, este un termen mai comun care simbolizează comunicarea dumnezeirii consubstanțiale de la Tatăl către Fiul și de la Tatăl prin și cu Fiul către Duhul Sfânt“.
Iată pagina în latină-greacă din Mansi VII, 112B (mai exact 111, text latin – 112, text grecesc):
Astfel, Patriarhul Daniel plagiază cuvânt cu cuvânt (la pagina 35-36) toată nota 3 de la paginile 9-10 din The Greek and the Latin Translation Regarding the Procession of the Holy Spirit (Typis Vaticanis, Vatican, 1996).
Patriarhul, furând în grabă, a disprețuit limba latină și în loc de Contra Maximinum a scris Contra Maximinun.
Referitor la această comunicare susținută de Patriarhul Daniel la Viena în anul 1998, Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș a făcut un comentariu (Știința mântuirii. Vocația mistică și misionară a teologiei [3], text publicat în 23 aprilie 2015 în www.teologiepentruazi.ro), cu mai multe observații negative contra erudiției Patriarhului Daniel. În prima observație negativă îi demonstrează Patriarhului că „Nu se poate vorbi despre Filioque la Sfântul Ambrozie, pentru că în el (textul din PL. 10 col 251A) ni se vorbește de Sfânta Treime ca izvor al harului și al adevărului revelat.“ Preotul Picioruș îi dă Patriarhului „poza“ din Patrologia Latină. Iată poza.
Traducere din latină a Patriarhului este o eroare. N-are rost să intrăm în amănunte de limbi clasice cu Daniel Ilie Ciobotea. Dar Picioruș mai are o nedumerire când în textul Patriarhului apare semnul de egalitate între două texte din PL 16, anume 733A = 762D. Cu destulă generozitate în dăm Patriarhului Daniel „pozele“ cu paginile 733A și 762D din volumul 16 din Patrologia Latina. El trebuie să vadă că „lucrătorul“ ori l-a lucrat ori nu știe latină.
Poza paginii 733A:
Iată și poza paginii 762D:
Sunt convins că, dacă nu din știință măcar din viclenie, Patriarhul Daniel va vedea că religia e grea.
Va afla acest lucru astăzi, în zi de Bunavestire.
25 martie 2024, București
Spre știința Patriarhului Daniel: dacă Varlaam Ploieșteanul și Ionuț Gabriel Corduneanu aveau talent literar și nu scriau epistole obraznice și inculte, eu nu produceam probele plagiatului multiplu al Patriarhului Daniel în teza sa de doctorat.
Păstrând proporțiile, același rău i l-a făcut și sfertodoctul Bănescu, un ipochimen de-a dreptul indimenticabil.
Ar fi bine ca să încheiem cu întrebări înalte la care să răspundă maiștiutorii, nu eu. Anume: Rusia kieveană se creștinează în anul 988 sub cneazul Vladimir I al Kievului și se numește Mitropolia din Kiev a Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului.
Biserica noastră ortodoxă are rădăcini începând cu anul 298, prin Episcopul Evangelicus din Tomis, urmat, între alții, de Marcus, Mitropolit al Tomisului în vremea Sinodului de la Niceea din anul 325. De rememorat: că mitropolia de la Curtea de Argeș a Țării Românești îl are ca prim mitropolit pe Iachint de Vicina, Vicina fiind capitala ortodoxă așezată pe malul Dunării (în județul Constanța, așa cum am demonstrat prin mai multe hărți găsite în Biblioteca Vaticanului).
Registrul Actelor Patriarhiei de la Constantinopol s-a păstrat în Biblioteca Națională a Austriei din Viena în două codexuri, anume: Codex Vindobonensis historicus graecus 47 și Codex Vindobonensis historicus graecus 48.
Eminescu știa, Hasdeu știa, Iorga știa. Deci trebuie să știe și Patriarhia Română.
Mitropolia Rusiei kievene se fondează în anul 988.
Străvechiul Tomis avea mitropolit încă din vremea Sinodului de la Niceea din anul 325.
Istoria ortodoxiei noastre strămoșești este mai veche.
Constantin Barbu
Fii primul care comentează