
Ambasada Federației Ruse la București a sărbătorit Ziua Independenței noastre scoțând cartea – cu aspect de revistă pe hârtie de lux – Războiul Ruso-Turc din 1877-1878 și România.
Sînt publicate articole ale unor istorici ruși ai Balcanilor și, mai ales, fotografii de picturi și documente aflate în arhivele rusești.
Sincer să fiu nu m-a preocupat Războiul de Independență. De-a lungul timpului, școala, presa, opinia publică au întreținut despre dobândirea Independenței o imagine de carte poștală colorată. Am rămas cu imaginea unei sărbători cîmpenești atît în plan militar, cît și în cel politic. În plan militar a făcut carieră faimoasele și stupidele versuri Pe drumul de costișe ale „veselului” Alecsandri și tablourile lui Grigorescu. În plan politic, s-a întipărit în memoria mea zicerea lui Kogălniceanu: Sîntem o națiune independentă.
Studiile din broșură analizează Câștigarea independenței în contextul Războiului ruso-turc din 1876-1877, război urmat de Pacea de la San Stefano și Congresul de la Berlin.
Noua perspectivă îmi stârnește interesul față de întreaga tărășenie a Independenței. Și-mi reamintesc în chip dureros că nici până azi n-am studiat relația Imperiului Otoman bolnav cu mult prea sănătosul Imperiu țarist. Turcii lui Erdogan au scos un lung serial (5 sezoane) dedicat domniei ultimului sultan al Imperiului Otoman, Abdul Hamid II (31 august 1876- 27 aprilie 1909). Venit la putere după debarcarea fratelui – sultanul Murad – după o domnie de doar câteva luni (30 mai-30 august 1876), cea mai mare provocare a lui Ahmid rămâne Războiul ruso-turc din 1877-1878. Imperiul e învins de Rusia. Istoricii turci invocă singurătatea Imperiului într-o Europă a marilor puteri – Anglia, Rusia, Germania, Austria, Franța – râvnitoare la hălci cât mai mari din Bolnavul Europei. Dobândirea Independenței de către noi nu poate fi înțeleasă în afara contextului internațional. Manualele și presa au creat imaginea unui Război declanșat de România împotriva Turciei pentru a deveni independentă. Un fals patriotic. Într-adevăr, Armata noastră s-a distins prin fapte de vitejie și a contribuit la victoria Rușilor în Războiul Ruso-turc. Numai că ea n-a fost de una singură în Bulgaria, ca urmare a puseului național de patriotism. De fapt, cum arată documentele, noi am cam fost târâți în ceea ce s-a numit Războiul de Independență. După Convenția de la Paris, deși nu beneficia de un act oficial, România era practic independentă. Așa cum arată studiile din broșura Ambasadei la București a Federației Ruse, totul a început de la cererea Rusiei de a trece cu Armata prin România pentru a ajunge în Bulgaria, să-i elibereze pe frații slavi din Sud. Noi ne-am codit mult timp. Ba mai mult, am încercat să evităm situația, milogindu-ne pe la Înaltele Porți ale Marilor Puteri să ne dea Independența pe de a moaca.
Primul Sictir l-am luat de la Turci, care ne-au zis că nu negociază cu o provincie a Imperiului. După care ne-au trântit ușile în nas marile Puteri europene, interesate a nu lovi Imperiul Otoman prin decizia de a accepta Independența unei țări împotriva deciziei luate de Imperiul. În aceste condiții ne-am văzut obligați să tratăm cu Moscova. Contrar lecțiilor din manual, Ion C. Brătianu a mers la Livadia, pentru că n-avea încotro. Rușii amenințaseră că vor trece prin România pentru a ajunge în Bulgaria și fără acordul nostru. Și astfel la început noi am încheiat o Convenție de trecere a trupelor rusești prin România. Constantinopolul a răspuns atacîndu-ne. Am participat la Război la cererea rușilor. Nu se poate vorbi astfel de un Război de Independență în genul celor duse de bulgari, de muntenegreni, de bosniaci.
*
Scriam pe 21 mai 2014. De ce nu-i vizitează pe unguri oficialii americani în timp ce pe noi se întrec să ne viziteze?
Barack Obama în Polonia. Joe Biden în România, unde se află și președintele Cehiei. În țările vizitate, oficialii americani se întrec în a-i asigura pe cetățenii țărilor respective că NATO le va sări în ajutor.
Ungaria e țară membră NATO. Ungaria e țară membră a UE. Ungaria are un avans substanțial față de România atât în SUA, cât și în Europa de Vest, prin tradiții, prin diasporă. Și cu toate acestea Ungaria nu-i vizitată de americani. Ungariei nu-i promite nimeni activarea articolului 5 al Tratatului.
De ce? Unii ar putea spune că e reacția americanilor la ceea ce s-ar putea numi relațiile speciale ale Budapestei cu Moscova. Așa o fi. Numai că nu văd ce altceva le-ar putea face ungurilor americanii în afară de a nu le trimite în vizită pe vicepreședinte. Dar dacă Ungaria e lăsată dinadins în afara conflictului, spre deosebire de România și Polonia, transformate în poligoane de război cu Federația Rusă?
Dar dacă americanii sunt liniștiți în privința ungurilor și consideră că n-are rost să le dea lecții, în timp ce ei sunt profund îngrijorați de situația din România și l-au trimis pe vicepreședinte ca să facă ordine? Dvs ce credeți? De ce nu-i vizitează pe unguri oficialii americani în timp ce pe noi se întrec să ne viziteze?
Fii primul care comentează