Ziaristul ca spion

Unul dintre cei mai mari spioni ai lumii, Wilhelm Stieber, fondatorul Serviciului secret al Prusiei, îl avertiza pe Bismarck, într-un raport despre necesitatea unei rețele de informatori:
„Pentru punerea pe picioare a acestei organizații într-o concepție cu totul nouă voiam să utilizez puterea, în același timp nouă și în creștere neîncetată, a presei. Cu jurnaliștii săi mereu în căutare de informații, presa trebuia să ne permită și ea ecourile de care aveam nevoie. Dreptul de a pune întrebări fiind recunoscut în mod unanim jurnaliștilor, aceștia puteau să devină colaboratorii greu de suspectat ai unui serviciu secret, cu atît mai mult cu cît ei aveau facultatea de a relata evenimentele simplu de înțeles și de a ști să distingă faptele de simplele zvonuri. Nici chiar secretele economice și militare cele mai bine apărate nu puteau să-i descurajeze pe jurnaliști, pentru că ei cunoșteau adeseori atît de bine pe oamenii politici și pe militarii cu funcțiile cele mai înalte încît aceștia nu se sfiau de a vorbi despre ele în prezența lor“.

Dezvăluirea o găsim în memoriile lui Stieber „Der Spion des Kanzlers“, traduse în franceză sub titlul „Espion de Bismarck“, tipărite în 1985 la Editura Pygmalion. E pentru prima dată în istoria celor două profesii – jurnalismul și spionajul – cînd se recunoaște disponibilitatea serviciilor secrete de a-i folosi pe gazetari. în același timp, citind printre rînduri, vom descoperi și un adevăr lesne de bănuit: prin numeroase caracteristici, jurnalistul e mai bun ca spionul. Și unul și altul au drept țel culegerea de informații. Și unul și altul apelează, pentru atingerea obiectivului, la metode mai puțin ortodoxe. Dacă jurnaliștii n-ajung la lichidare, asta nu înseamnă că ei nu se dedau la mijloace tipice spionajului: infiltrări, deghizări, protecția martorilor, colectarea și analizarea informațiilor.

Asemănările dintre cele două profesii au făcut ca în istorie ele să fie strîns legate. Evident, așa cum arată Stieber, cea mai importantă rămîne utilizarea jurnaliștilor ca agenți sub acoperire. „Guide de l’espionnage et du contre- spionnage, Histoire et téchniques“ („Ghidul spionajului și contraspionajului, Istorie și tehnici“), apărut în 1998 la Paris, trece în revistă cîțiva dintre jurnaliștii care au aparținut serviciilor secrete sau au colaborat cu acestea.

Să-i luăm mai întîi pe cei ce vor rămîne, indiscutabil, în istoria serviciilor secrete. Deși beneficiari ai unei activități de jurnaliști, meseria lor de bază, ca să zic așa, e spionajul. Carnetul de gazetar a fost doar o formă de acoperire. La fel de bine puteau fi tîmplari sau cultivatori de cactuși. Primul inter pares: Richard Sorge. Spionul spionilor, cum i s-a spus agentului GRU, cel ce-a salvat Rusia prin informația potrivit căreia, în 1941, Japonia nu va ataca Uniunea Sovietică, a lucrat oficial în calitate de corespondent al unor ziare nemțești. Ipostaza de gazetar a fost secundară. Ea nu l-a ajutat nici măcar în activitatea de spionaj. A fost, repet, o simplă modalitate de a putea sta la Tokyo. Gazetăria sub acoperire e practicată și de unul dintre cei cinci membri ai cercului de trădători de la Cambridge: John Cairnross. Cîrtiță KGB din 1937, el lucrează, între 1952 și 1976, ca jurnalist pentru „The Economist“. Drept corespondent de presă (la Associated Press și la Reuters), lucrează în Vietnam și An Xuan, dovedit, ulterior a fi în realitate agent al serviciilor secrete vietnameze. Un loc de frunte în panoplia agenților sub acoperire de jurnalist poate să pretindă și Evgheni Primakov, corespondent de presă al Pravdei în Orientul Apropiat. El va deveni ulterior, în 1992, director al SVR, serviciul secret exterior al Rusiei.

Aceștia sînt spioni pentru care jurnalistica e doar o acoperire. Sînt însă și agenți avînd profesia de bază gazetăria. Ei își au locul în istoria presei. Prezența în istoria spionajului își are cauza în recrutarea lor ulterioară de către serviciile secrete. Putem susține că ei sînt un exemplu tipic de folosire a facilităților gazetărești pentru pătrunderea în cercuri înalte și culegerea de informații. Să-i prezentăm și pe cîțiva dintre aceștia. Primul pe listă e Robert Maxwell, agent al MI6. Sprijinit de Agenție, el făurește un adevărat imperiu de presă. Diamantul acestei coroane e marele cotidian new-yorkez „Daily News“. Brian Crozier e corespondent de presă al BBC și al săptămînalului „The Economist“ în Australia. În 1958, e recrutat de către CIA. În anii ’20, gazetăria are ca debutant pe Ladislas Faragó, reporter la Berlin pentru „New York Times“, corespondent de presă, apoi, al Associated Press în Etiopia. Emigrat în SUA, e recrutat de Serviciul Secret al Marinei Americane. Richard Helms e în 1936 corespondent al United Press la jocurile olimpice de la Berlin. După intrarea în război a SUA e angajat de Serviciul Secret al Marinei Americane, trece la OSS (precursorul CIA) și apoi la CIA. Ca jurnalist debutează și Everett Hunt. Corespondent de război pentru „Life Magazine“, e recrutat de OSS. Legături mai mult sau mai puțin întîmplătoare cu serviciile secrete au și Voltaire, Daniel Defoe, Graham Green, Hemingway. Agențiile de presă TASS și China Nouă sînt cunoscute ca spații pentru acțiunea de spionaj sub acoperire.

Folosirea jurnaliștilor ca agenți sub acoperire e doar unul dintre serviciile făcute de jurnaliști agențiilor de spionaj. Presa poate fi exploatată, cu sau fără voința sa, și pentru un alt front al serviciilor secrete: dezinformarea. Stieber însuși va pune la cale o amplă acțiune de dezinformare, grație unor jurnaliști plătiți, vizînd împingerea Austriei într-un război cu Prusia, care, vezi Doamne!, murea de dragul evitării unui război. Istoria spionajului mondial înregistrează și alte operații celebre de dezinformare prin presă.

Una dintre cele mai spectaculoase a fost campania din presa occidentală, orchestrată de KGB, privind folosirea de către americani, în războiul coreean, a armei biologice. Eroul acestei acțiuni e jurnalistul Wilfrid Burchett. De origine australiană, el e recrutat de serviciile secrete chinezești. Corespondent al jurnalelor „Daily Express“ și „Times“ în timpul războiului civil din China, el capătă notorietate ca jurnalist. Utilizînd-o, Burchett orchestrează o campanie de presă împotriva cardinalului Mindszenty, opozant al regimului comunist maghiar. Pentru reușitele sale pe frontul dezinformării obține în 1951 Premiul Stalin. Cea mai importantă acțiune a sa – dezinformarea privind utilizarea de către americani a armelor biologice în războiul coreean – e montată în februarie 1952. Rezultatele sînt impresionante. Opinia publică occidentală e atît de convinsă încît numirea generalului american Ridgway la comandamentul NATO de lingă Versailles declanșează la Paris o demonstrație monstruoasă sub sloganul: ,Ridgway – Ciumă“.

În istoria dezinformării își merită locul și operațiunea SIDA. E vorba de știrea falsă difuzată în 1983 de un jurnal indian prosovietic potrivit căreia SIDA e un virus fabricat la Centrul bacteriologic de la Fort Derrick pentru eliminarea rasei negre. Merită consemnată, tot de partea KGB, operațiunea Spiegel. Concepută de serviciile secrete sovietice și cehe, care au avut drept scop destabilizarea lui Franz Joseph Strauss, șeful ramurii bavareze a CDU, la vremea respectivă (1962) ministrul Apărării al RFG. Afacerea constă în furnizarea de către KGB jurnalului Spiegel a unor documente NATO. Reacția lui Strauss corespunde scopurilor secrete ale acțiunii. El îl arestează pe directorul publicației. Scandalul duce la demisia lui Strauss. Exact ceea ce se urmărea. Dezinformarea prin presă nu e apanajul KGB. CIA folosea Vocea Americii și Radio Europa Liberă pentru difuzarea unor știri despre realitățile din Est. În timpul războiului din Golf, celebrul post de televiziune CNN e utilizat pentru a-i convinge pe irakieni că atacul va avea loc într-altă parte decît acolo unde era calculat. Chiar și fără aceste legături directe, presa își merită un loc aparte în istoria serviciilor secrete. Nu de altceva, dar gazetăria e un soi de spionaj cu acte în regulă.