Carte. Am aşteptat cu interes confesiunile lui Cornel Burtică, fost membru al Comitetului Politic Executiv, fost secretar al C.C. al PCR, fost ministrul al Comerţului Exterior, oferite cititorului de cartea Culpe care nu se uită, Convorbiri cu Corneliu Burtică de Rodica Chelaru (editura Curtea Veche, 2001). Dintre toţi cei căzuţi în dizgraţia lui Nicolae Ceauşescu şi a soţiei sale, Cornel Burtică a avut soarta cea mai grea. A fost trimis la munca de jos. Ion Iliescu, Gogu Rădulescu, Dumitru Popescu, Paul Niculescu-Mizil au suferit ceea ce se numeşte marginalizare. O trecere pe linie moartă, fără alungarea din raiul nomenklaturist. Au primit posturi în provincie sau în instituţii centrale de armament, fără putere reală. Pentru Cornel Burtică pedeapsa n-a avut o astfel de blîndeţe. Din membru al CPEx, din om al anturajului lui Ceauşescu, participînd la deciziile de top a fost azvîrlit ca simplu salariat al Uzinelor 1 Mai din Ploieşti. Pricopsit şi cu interdicţia de a lucra în Bucureşti. Şi astfel, omul pînă atunci inaccesibil muritorilor de rînd, plimbîndu-şi personalitatea în maşină cu şofer şi agent de gardă, a ajuns să facă naveta, împărtăşind cu jucătorii de table compartimentul jerpelit de tren. După decembrie 1989, un altul în situaţia lui Cornel Burtică ar fi beneficiat de privilegiile noului regim. Mai mult decît alţii – inclusiv decît Ion Iliescu – el putea invoca, fluturînd-o ca pe o Diplomă de studii anticomuniste, cererea de transfer la uzinele din Ploieşti. Nu s-a întîmplat aşa ceva. Vremurile, postdecembriste l-au lăsat pe Cornel Burtică în anonimatul pe care-l consuma încă din 1982. Carierei politice spectaculoase, asumate de mulţi alţi tovarăşi de nomenclatură, Cornel Burtică i-a preferat cariera de om de afaceri. Născută din misterul acestui moment de destin curiozitatea mea a fost sporită şi de memoriile altor şefi comunişti. Chiar şi cînd s-au bucurat de favorurile comuniste, aceştia n-au pregetat a se adapta conjuncturilor anticomuniste din România tranzacţionistă. Confesiunile lor ţin să-i prezinte ca pe nişte marxişti dezamăgiţi, ba chiar uneori şi ca pe nişte anticomunişti înrăiţi, rămaşi în culcuşul Puterii doar pentru a-l roade cu îndoieli subversive. Lesne de presupus că aşteptam memoriile lui Cornel Burtică şi pentru a vedea cît de mare e antipatia sa faţă de comunism, faţă de Ceauşescu, sentiment mai justificat decît în cazul altora la un om scos cu atîta brutalitate din seraiul nomenclaturiştilor de lux.
Nicolae Iorga. Prinţul Carol rămîne în străinătate cu ibovnica. Şi-a lăsat nevastă, copil, ţară, coroană pentru a-i rezolva Duduii crizele de nervi. Amanta e o femeie de joasă speţă, varianta de lux a „fetei de pe centură”. A pus mîna pe el în lipsă de altceva mai bun. După divorţul de nefericitul maior Tămpeanu, distinsa e în căutarea unui prostălău cu bani. Pînă îl va găsi, trece prin paturi succesive de ofiţeri, inclusiv prin cel al maiorului Tăutu care, în locul sutei de lei lăsate de obicei pe noptieră, i-l oferă pe însuşi prinţul moştenitor. Şi acesta, în criză sexuală de cînd nevastă-sa, Elena, l-a născut pe Mihăiţă, era o pradă sigură. Oprit la uşa dormitorului regal, cade în plasa abil întinsă de o femeie ce vrea să urce în grad. O dată cu scrisoarea de renunţare la tron, lucrurile sînt clare. Aventurierul, aflat la a nu ştiu cîta boacănă de liceean bubos, trebuie exclus de la succesiune. Ionel Brătianu intuise exact şi luase cea mai bună hotărîre într-o ţară transformată în balamuc de hachiţele dinastice. Cu toate acestea, numeroşi politicieni, oameni în toată firea, îşi oferă serviciile pentru a merge după prinţ şi a-l aduce direct în patul nevestei. Dintre toţi se detaşează marile vanitos istoric, Nicolae Iorga. Invocînd autoritatea sa de fost profesor al derbedeului, savantul nostru cere insistent să meargă la Veneţia. Ni-l şi imaginăm scîncind pe la ferestrele palatului în care prinţul moştenitor îşi face de cap cu ibovnica.
Avertisment. Cînd am ales să fiu gazetar, cu decenii în urmă, ar fi trebuit să iau în seamă avertismentul lui Arghezi despre incompatibilitatea celor două meserii, de scriitor și de ziarist. La vremea respectivă nu aveam la dispoziție, ca acum, publicistica poetului. Drept pentru care acum mă mărginesc să consemnez pur și simplu fragmentul dintr-o tabletă publicată în 1912:
„Mi-ar plăcea totuşi să contribuiesc la încumințirea unui scriitor aspirant și să ucid erorile lui.
Întîia lui eroare este atunci cînd îşi închipuie că ziarismul este atît de compatibil cu starea sufletească indispensabilă la un scriitor și că poate sluji facultăților artistice de excitant pozitiv și de hrană.
Viața de gazetar i-a fost lui Eminescu o povară. Creangă n-a fost gazetar. De tot ce-a fugit mai sprinten Caragiale, fost și berar, e gazetăria. Scriitorii în viață, cei mai buni, vîrstnici și tineri, nu sînt gazetari. La cei care sînt, se observă o încetare de activitate artistică. A fi scriitor și ziarist în același timp se plătește cu jertfa mediocrizării, sau cel puțin cu o gravă amărăciune. Ei nu pot fi nici gazetari buni și nici buni scriitori. Tipul, foarte rar, și la noi și la străini, de ziarist propriu-zis, există, susceptibil de o dezvoltare și perfecție speciale, dar acela cere, neapărat, aptitudini speciale. În codul ei de zămislire, natura prevede și pe ziarist. Ziaristul adevărat se naște întocmai ca artistul sau ca veverița; simte ca ziarist, vede ca ziarist, gîndește ca ziarist, și moare în ziarist. Să cităm un mort. Așa a fost Panu.
O altă eroare a tinerilor. Ei socot că arta poate fi o profesie și de vreme ce tot condeiul și reflecția sînt uneltele și-ale scriitorului și-ale ziaristului, se fac ziariști, ziariști mediocri, și riscă să rămîie, ca scriitori, în aceeași subdiviziune. Dacă poate trăi din condei, scriitorul se crede nobil, atunci cînd ar fi de datoria lui să-și măsoare nenorocirea.
Nimeni nu înstrăinează, într-adevăr, pe scriitori de sinesi, de lucruri, de oameni, de natură; nimic nu-i falsifică mai mult, nu le uzează personalitatea și fecioria sufletului ca nobila profesie. E dezertarea lor din lume, e claustrarea energiilor interioare, într-un spațiu mic și factice.
Eu visez pentru tot scriitorul îndeletniciri manuale, care permită să umble, să vadă, să cunoască, să se înnoiască neîncetat, să fie nesfîrșit și divers.Â
Între un condei de reporter și un ciocan de sfărîmat pietre pe șoselele Europei, artistul trebuie să prefere ciocanul.
Evident că soluția cea mai bună ar da-o averea…” (Tudor Arghezi, Bilet, în Rampa, 28 noiembrie 1912)
Fii primul care comentează