Reportaj. Despre ce va să însemne geniul publicistic al marilor scriitori români mă conving a nu știu cîta oară citind reportajul 10 Mai la Sfînta Mitropolie semnat de Tudor Arghezi în Facla, 10 mai 1912. Decupez un fragment semnificativ:
„Arhiereii au sosit și s-au cam îmbrîncit cu prietenie. Aşteaptă toți să sosească «majestatea sa», cum zic ei, cu un accent din topor. Dacă s-ar putea, ei s-ar juca de-a leapșa, și până la bătaia orelor zece și jumătate ar mânca o fleică, un cîrnat și s-ar îndemna la niște vinişor. În respectul lor pentru cele numite de Rabelais la tripe, arhiereii se referă la grătar și butie cu diminutive: mititei, fleiculiță, butoiaș, vinișor, păhărel, – niște diamant. Regele însă este «majestatea sa», fiindcă nu se mănîncă.
Când sosește și Majestatea sa, Sinodul îl întîmpină cu sculele sfinte: Evanghelie îmbrăcată în aur, cu copci de piatră scumpă, cădelnițe, trichere, cârji.
Regele pășește rar. Cizmele lui răsfrîng aceleași lumini longitudinale ca jobenele personagiilor oficiale. Mitropolitul simte că i se taie suflul; emoția tuturor e deopotrivă frica. La ferestre, afară, stau stîlpii cu blazoane județene si steagurile moi, tricolore. Generali, ofițeri de toate rîndurile, scapără din cîte patruzeci de hăschii de foc pe pieptul lor – decorații, nasturi și fireturi. Toată lumea strălucește ca o ogradă de fazani, păuni și alte pasări brodate și decorative. În timpul slujbei, cei mai plictisiți par asistenții; unii din ei privesc cu același sentiment de mirare cu care la Jardin d’Acclimatation urmăresc un mariaj patagonez sau o înmormîntare afgană, reprezintată cu indigeni autentici. Ochii demnitarilor, ai marilor maeștri, generali și curteni, caută cu băgare de seamă la rege, a căruia siluetă impasibilă și elegantă ocupă, cu rigiditatea unui stîlp de frontieră, a doua treaptă a stranei regale, toată-n sculpturi de aur și velur sîngeriu. Regele pare a număra firele de ibrisșim multicolor cu care-i cusut pe fața perinei de catifea de la picioarele sale vulturul Țării Românești.
Cel mai atent la mișcările lui este prințul moștenitor, încadrat de fotoliul de-alături. Cînd regele își mută brațul pe piept, ca Bonaparte, principele și-l mută și el. De ridică regele capul, capul prințului se ridică. Nici un surîs pe fața domnitorului și nici un sentiment; numai o undă curioasă pare că, de ironie chintesențială. Domnul Dimitrie Sturdza (zis Mitiță) e cel mai neliniștit, se mişcă mereu, ca un vrăbioi, clipește des, si, cu toate că e cel mai pravoslavnic din miniștri, ar vrea să se sfîrşească mai iute acest Te Deum. Arhiereii, toți pe un rînd, la stînga, dacă nu cumva se roagă, ei dorm, căci ochii, într-o reculegere asudată, li-s închiși, s-ar zice cusuți gros, cu cînepa genelor.
Corul, tobele, muzicile, soldații… țepeni ca niște nemți de porcelană de Saxa. Regelui i se pune sub picioare un scaun scund, de pe care urcă și-ncalecă, destul de sprinten, mîngîindu-și cu o afecțiune particulară calul, înșăuat cu postav negru, mărginit cu fir. A zis ceva pesemne, căci i-a rămas mâna în aer și i s-a clătinat uniforma.
Din uşa bisericii, un schilod, cu cîrja subsuoară, își aruncă ochii dezorbitați și muncește să vadă. E un cerșetor de biserică; scărpinîndu-se violent pe pieptul desfăcut subt cămașa unsuroasă, întreabă cu insistență:
– Care-i regele?… Vă rog, care-i regele, vreau să-l văz.…
Iar sergentul care-i ține piept, din cînd în cînd, pe dedesubt, aruncă în burta slutului cîte un pumn solid, urmat de un geamăt cu sughiț:
Blestematule!..”
D-ale lui Caragiale: „Aşa, de exemplu, aproape jumătate dintr-un roman consistă din cuvintele tehnice ale mecanicilor de la drumul-de-fier. Zola a făcut cu multă răbdare vocabularul lor: taie cuvintele, face o grămadă mare din ele, şi apoi ia cîte un pumn din grămadă şi presară peste paginile sale, cum se presară zahăr şi scorţişoară peste plăcintă ca să-i dea dulceaţa picantă. Ce rezultă de-aici? Că cititorul naiv, profan în mecanică, fără să-nţeleagă mare lucru, cască ochii mari în faţa adîncimii marelui naturalist, care ştie să documenteze aşa de admirabil, să dea aşa de exact culoarea locală, dar, dacă se-ntîmplă să cază cartea în mîna vreunui mecanic de drum-de-fier, apoi acela are să se amuzeze foarte mult cu balivernele documentare ale naturalistului: trei din patru părţi sînt potrivite ca nuca-n perete“. (Ion Luca Caragiale, Plagiatul Zola-Bibescu, Epoca literară, I, nr. 4, 6 mai 1896)
Fii primul care comentează