Tableta Ziaristul, publicată de Tudor Arghezi în Facla, 2 martie 1913, mă stîrnește în primul rînd prin lansarea termenului de Ziarism pentru Gazetărie, mai apropiat de conținutul conceptului decît cel de jurnalistică. Autorul se lansează într-o istorie a imaginii ziaristului în istoria României. El semnalează astfel o perioadă în care gazetăria, parte a îndeletnicirilor scrisului, avea parte de disprețul onorabililor:
„Ca și teatrul, ziarismul a fost și mai este și astăzi pentru generația necultivată, cu părul cenușiu, o carieră de pierde-vară. De cînd ziarismul a dat cîțiva deputați, prefecți și miniștri, burghezul, în parte, și-a refăcut sentimentele.
De altfel, toate îndeletnicirile înrudite cu cartea, cu hîrtia și condeiul, au cunoscut disprețul oamenilor cu judecată. Imaterialitatea muncii cu inteligența pură se tălmăcește la oameni în reverie, în timiditate socială, în absența însușirilor care triumfă la tejghea. Intelectualul e adeseori puțin și rău îmbrăcat, poartă ghetele strîmbe, gulere roase, cravată destrăbălată. Familia și societatea cultivă înainte de toate costumul, și în fața unei părechi de bocanci englezești, umflați în vîrf, Europa și America, în care au suferit Cervantes și Poe, se prosternă deodată, ca niște sălbateci uimiți de o sticlă colorată. Oricine a visat puțin, fie el pictor, poet sau muzicant, a cunoscut rigorile familiei, biciul și arestul și, ce-i mai curios, ale dascălilor care i-au explicat pe Creangă, pe Homer, sau abastracțiile matematicii, o cireadă mare de dascăli, cum au apucat cei de-o vîrstă cu noi, astăzi aproape dispărută.
Ziarismul începe să fie o profesie abia de vreo zeci ani încoace, la noi. Scriau la ziare copiii care compuneau, pe pupitrul sculptat cu briceagul, versuri. Sau prea inteligenți, sau prea tardivi la mine și totuși independenți, acești «scriitori» dezertau din familie și școală, care, lipsită de orice agrement și entuziasm, cu profesori ignoranți și brutali, era ca o mașină de suplicii. Între dascăli și elevi se reproduceau distanța deznădăjduitoare dintre părinți și progenitură. Din asemenea gunoi a ieșit tot grosul intelectualității românești de astăzi, și cînd analizezi lucrurile în sine, fără concursul dorinței și idealelor pe care aproape că le-am născocit singuri, imoralitatea socială actuală pare îndreptățită.
Ziariștii mai vîrstnici, au ieșit, în bună parte, sau mai bine zis au fugit, din școala de atunci și din familia de atunci. Un fugar a fost Eminescu, numai că un fugar de geniu. Actor, ziarist, scriitor, el a cumulat disprețul de care aceste profesii sufereau în parte. Domnul N. Xenopol, ministrul Comerțului și Industriei, scria acum treizeci de ani, mizerabil, despre Eminescu, o pagină de injurii. Ea a fost reprodusă, de curînd, de o revistă tot atît de lipsită de perspicacitate, de simț artistic și de duh, ca și articolul domnului N. Xenopol, care numea pe Eminescu «Eminescu-pastramagiul».
Presa toată, dacă se poate zice totul unde ființează puținul, a fost pînă ieri, opera acestor fugari, pe care familiile burgheze îi întîlneau dezbrăcați și nedormiți pe ulițele Bucureștilor și-i plîngeau: «Nu-i băiatul lui Protopescu?…» «El e…»
«Nenorocitul, în ce stare a ajuns! Scrie la gazete…»”
Situația din prezentul lui Arghezi – debutul secolului XX – e alta decît cea de odinioară. A fi ziarist nu mai e o povară. E o situație de invidiat:
„Astăzi ziariștii au legături intense cu oamenii politici, sînt nu mai știu al cîtelea factor de progres în țară. Rîndurile lor s-au îngroșat, numărul lor este mare. Au Societăți, au o situație, și cîteodată talent. Ziariștii s-au putut alia cu familiile burgheze, care alcătuiau casta sacră a salamului, a lumînărilor de ceară curată, a mezelurilor. Pictori sînt care au pătruns în aristocrație. Se găsesc scriitori cu rentă. Publicul începe să distingă autorii, pînă ce ieri distingea numai gazetele, evident, după nume, care-i și distincția lor reală. La balul presei, lîngă masca Minervei, ciripește țuguiat masca boierimii… O cartă de ziarist face mai mult decît o modestie de profesor universitar. Ziarismul este pretutindeni. Un director de ziar e un personaj, cel puțin de partid. Au fost partide care s-au slujit de ziariști în opoziție, ca să-i arunce, odată venite la putere, pe drumuri; astăzi oportunismul acesta dispare.”
Ca și în cazul scriitorimii, Arghezi deplînge lipsa de solidaritate din ziarism:
„Dar ziarismul tot nu este o profesie propriu-zisă, cu toate că el va cîștiga, și publicul în același timp, în proporție cu transformarea provizoriului actual. Ziarismul este și azi o punte de trecere și mai ales de urcare.
Lipsește ziarismului tot ce ne lipsește nouă tuturora: solidaritatea și independența, și lipsește metoda. Și sînt lipsiți de ziariștii de o instrucție specială, de un fel de Facultate profesională, pe care Sindicatul Presei sau noua Societate ce s-a transformat, trebuie să o înființeze. «Formarea» ce se numește, a unui ziarist în persoana tînărului debutant, care se prezintă flămînd directorului, e supusă arbitrariului obișnuit în breslele unde se aduc ucenicii de afară.
Față de un debutant, direcția se simte tot atît de puțin obligată ca față de orice alt colaborator, care după ani de muncă pentru patron, se vede exclus pentru că n-a scris numele unui partizan cu o literă mai groasă sau a uitat să fie foarte respectuos și n-a fost destul de tîrîtor, vorbind de altul.
De aceea, presa e alcătuită mai mult prin întîmplare. Oameni care vin, oameni care se duc, berze călătoare, cu aripile murdărite de cerneala grasă a rulourilor mașinii. E rar ca într-o redacție de zece inși să existe o prietenie adevărată, atunci cînd ar trebui să fie zece devotamente frățești.
S-a ajuns la un tiraj relativ mare și la un număr de ziare însemnat. E poate timpul ca sforțările directorilor și ale tuturor ziariștilor de profesie să se îndrepte către talent, către o stabilitate în valoare. Întrebarea este dacă ei sînt utilitatea acestui imponderabil. Eu cred că nu. Un director se irită cînd în gazeta lui n-a apărut o informație tipărită de alta, sau cînd titlul n-a fost destul de sugestiv și aparent. El nu se supără însă din pricina stilului și a gîndirii. Un bun picior, o mustață bine făcută, o limbă ageră și o îndrăzneală neostenită, sînt calitățile ziariștilor în genere, de azi.Â
Dorindu-le celor de mîine, în scris talent și în viață mîndrie”.
Fii primul care comentează