Momente și evenimente comentate de mine. Pe 21 noiembrie 2002, la Summitul NATO de la Praga din România primește invitația de aderare, alături de alte șase state. În România se declanșează o penibilă Cîntare a Admiterii. Despre asta am scris în editorialul din Jurnalul național, 21 noiembrie 2002, articolul:
Cum am intrat în NATO fără șosete
Mai zilele trecute, un funcționar al Primăriei Sectorului 6, pe numele lui de buletin Cristian Popescu și pe numele lui de poreclă „Piedone“, a pus Ia cale un miting pro-NATO. Cîțiva amărîți fluturau stegulețe de hîrtie fabricate prin comandă de stat și mormăiau pe sub nas lozinci sterile cu un entuziasm leșinat, ținut în viață doar de bucuria de a fi chiulit de la serviciu fără să li se taie din salariu. Atotputernica Alianță militară nu-i amenințată de nici o forță mai acătării, afară doar de mult invocatul terorism internațional, dușman ce apare din cînd în cînd doar pe micile ecrane ale unei televiziuni din Quatar. E greu de presupus că funcționarul cu pricina va fi dibuit, înaintea multor altor români, vreo forță internă anti-NATO. Nu de alta, dar de la gramatică știm că unde e un Pro se presupune a fi un Contra.
Motivul e altul. Numitul Cristian Popescu e un brav funcționar român.
Și, ca orice brav slujbaș român, l-a scos în stradă sub umbrela cu siglă nu grija față de soarta NATO, nici grija față de soarta țării, nici măcar de a primăriei la care lucrează, ci grija față de propriul post. Și-a dat seama că admiterea e un bun prilej de a se arăta în fața șefilor ierarhici mai mult decît plin de zel. Dacă Adrian Năstase, părintele armatei de funcționari din care face parte și Cristian Popescu, ar fi mers la Moscova pentru admiterea României în CSI, atunci, mai mult ca sigur, Sectorul 6 al Capitalei ar fi cunoscut un miting pro-CSI.
Ne-am ocupat de măruntul funcționar din București, pentru că manifestarea organizată de el rămîne cum nu se poate mai semnificativă pentru adevărul manifestărilor de Cîntare a Admiterii în NATO organizate joi, 21 noiembrie 2002, de-a lungul și de-a latul patriei. În toate centrele de județ au fost meșterite mitinguri, urmate, inevitabil, de zbenguiri muzicale, cu trupe ai căror membri și-au prins belciuge în nas. Posturile de radio și televiziune au dat în clocot de declarații pe cît de pompoase pe atît de găunoase, amintind izbitor de cele auzite de 7 noiembrie mai întîi și de 23 august mai apoi. Pentru a fi mai dihai, în unele locuri trotuarele au fost spălate cu șampon, iar drapelele au fost apretate. Mai lipsea să punem ciorapi de nailon picioarelor de pod și să vopsim cu albastru apa rîurilor, ca să semene cu steagul NATO. În imensa lor majoritate, manifestările au fost organizate de un aparat cu îndelungă experiență a sindrofiilor de tip ceaușist. Din acest punct de vedere, așa-zisa sărbătoare de ieri nu trebuie să ne înșele. Ea n-a exprimat o pornire sinceră, ci disponibilitatea slujbașilor de partid și de stat de a fi zeloși în îndeplinirea îndemnului de la centru. A fost o sărbătoare silită.
Înaintea mitingului pro-NATO pe același funcționar l-am văzut spărgînd cu un bolovan cîntarele unor țărani dintr-o piață bucureșteană. Aparatele respective fuseseră surprinse înșelînd pe cumpărători. Un funcționar occidental s-ar fi mulțumit să-i amendeze pe proprietari. Tipic român și, deci, balcanic, slujbașul de Primărie s-a gîndit să le și sfărîme, deși ele aparțineau proprietății private. Culmea e că nici proprietarii nu vedeau ceva nefiresc în asta. Li se părea normal ca șeful să se poarte ca un vechil. Nu s-ar fi mirat nici dacă inspectorul i-ar fi luat la palme, cum nu s-au uimit nici reporterii TV care au transmis secvența. Și funcționarul, și țăranii, și reporterii sunt de ai noștri. Cu ei am intrat în NATO.
Carnavalul cu stegulețe și lozinci din țară a fost contrazis violent și de momentul de la Ambasada României, după anunțarea invitației de aderare. Pe bază de ordin scris și telefonic, funcționărimea de partid și de stat s-a pus pe forfot pentru a meșteri pe meleaguri autohtone o solemnitate silită. În transmisia directă de la Praga, Ion Iliescu și Adrian Năstase au apărut poporului român așezați pe scaune, unul lîngă altul, picior lîngă picior, în decor de debara. Ne așteptam de la domniile lor la un minim de solemnitate, măcar la nivelul celei ordonate a se manifesta de-a lungul și de-a latul țării lăsate acasă. Ca să-i vedem într-o postură de fetișcane așteptînd lîngă peretele sălii de bal și, părăsite de mame să fie invitate de frizerii dați cu briantină. Explicația afacerii de la Praga trebuie căutată tot într-o realitate autohtonă, uriaș depărtată, ca de la cer la pămînt, de realitatea Alianței Nord-Atlantice. S-a impus, după o tîrguială sîngeroasă, să apară în moment istoric, nu numai cel îndreptățit – președintele României –, ci și cel doritor să apară cu orice preț, prim-ministrul Guvernului PSD. Și pentru că într-o solemnitate n-aveau cum să încapă doi, s-a ales. În cele din urmă, formula unui moment oarecare, cu un moderator pus să dea cuvîntul, pe rînd, celor doi.
În mult cîntata Alianță am intrat și noi, românii. Cu prefecții care spală trotuarele doar la sărbători comandate, cu directori care scot elevii de la ore pentru a striga lozinci, cu funcționari care sparg cîntarele fără ca legea să le dea dreptul, cu țărani care zîmbesc cu gura pînă la urechi cînd îi ia inspectorul la palme, cu înalți demnitari înghiontindu-se ca să apară in cadru. E contribuția de originalitate a României la Alianța Nord-Atlantică. Contribuția unei țări care intră în club fără șosete.
Fii primul care comentează