Inutilități. Azi noapte, voind să fac ordine în balamucul din folderele cu filme și poze din multele mele călătorii în străinătate, a trebuit să apelez la unul dintre Caietele scrise la fața locului – Strassbourg –, pentru a deosebi între diferitele obiective filmate și fotografiate, aruncate în foldere de a valma. Răsfoirea caietului m-a tulburat din nou prin spectacolul travaliului meu inutil. De fiecare dată, în călătorii, firește cînd eram mai tânăr și mai tare la sănătate, noapte de noapte, la hotel, deseori în hol (am scris despre asta), mai nou în camera de tip sufragerie de la aparthotel, m-am grăbit să trec în caiet însemnările de peste zi, prefigurate de notațiile reportericești din carnetul ținut în buzunar și puse pe hîrtie cu un pix detașabil atârnat la gît (la Dusseldorf într-o cafenea, fătuca angajată, tresărind într-o bună dispoziție neașteptată, de tip pisoi, mi-a făcut semn cu deștul că-i OK indicând instrumentul meu de reporter). E un moment gândit dintr-un lanț de momente dedicate unei cărți de călătorie:
Consemnarea rapidă a gândului stârnit de o imagine (nu de puține ori dublată de filmare și fotografiere, și ca un temei de reamintire), trecerea pe curat și cu preocupări stilistice seara, scrierea propriu-zisă mai tîrziu, după întoarcerea acasă, într-un caiet dedicat notelor, concurent al celui dedicat prozei, trimiterea la bătut, stilizarea manuscrisului în vederea publicării. Acum, încercând să văd din caiet cum e cu o localitate, Saverne, la care am ajuns plecând de la Strassbourg, pentru a afla nu-mi dau seama ce, realizez că unele texte nici n-ar mai avea nevoie de trecerea într-un text atent compus: Dat la bătut, ar avea nevoie de o mică stilizare.
Pentru mine e un prilej de a mă întreba încă o dată de ce pierd atîta timp cu cercetarea de șoarece de bibliotecă, cercetare pe care o poate face și unul fără talent de scriitor, și nu termin o dată mai multe cărți de călătorie, pentru care am toate atuurile, de la experiența călătoriei de cunoaștere până la talentul de scriitor.
Asta ar însemna să las baltă și proiectul cu Războiul Sfânt, ceea ce ar însemna un nou eșec.
Sînt decis să lucrez la Războiul Sfînt pînă la sfîrșitul vieții!
*
Spicuiri. Din Istoria polemică și antologică a literaturii române, volumul Poezia, a lui Eugen Barbu, despre care am descoperit c-o aveam înainte de a o cumpăra de la un Anticar, spicuiesc din poezia Mihaelei Minulescu. „E pasul călătorului ce bate vestea la fereastră”; „rămîne lumina fără întrebări și răspuns”; „Prin mijlocul casei mele curge Ophelia moartă”; Istoria merită citită și pentru talentul lui Barbu de publicist. Alexandru Andrițoiu, director revistei Familia și prin asta curtat de criticii literari, inclusiv de cei de la București, e astfel descris:
„Poet abundent, folosind talentul său până la refuz, nefrenat, agățându-se de onomastici și împrejurări de bună dispoziție Andrițoiu face versuri ca bradul rășina (…)”.
Din selecția făcută de Eugen Barbu din lirica lui Andrițoiu rețin:
„Vai mie! Cum se-aude lumina în cădere”; „Cu vânturi suple, spuse ca pe flaut/ sosește ora preacuratei seri/ Prin ornic timpul umblă mai precaut”; „Toamna mai galbenă ca Palia de la Orăștie”; „flori grase tolănite-n clime dulci”; „Apa se mâhnește”;
*
Notă. Scînteieri argheziene geniale: „Statul, se știe, n-are bani destui pentru vii, care țipă și înjură, doar pentru morți, care dorm și tac”. (O idei genială, în Bilete de papagal, 15 septembrie 1928)
*
Amestecate. Deși aveam nevoie doar de paginile despre Giustiniani, am terminat de recitit toată cartea Amanții din Bizanț scrisă de filandezul Mika Walkari. Esteticește vorbind, romanul se situează la jumătatea distanței dintre proza de capă și spadă și serialul de telenovelă. Pe parcursul acțiunii, supuse popularizării fără vulgarizare, se vîră pe fir tot felul de potriveli menite a satisface gustul cititorului de tip Zița din Caragiale pentru misterele ieftine ale existenței. Anna Notaras se travestește în luptător pentru a distruge planul tatălui său, megaducele Notaras, de deschidere a Kirkeporta. Nu va reuși, sfîrșind străpunsă de săbiile oamenilor lui taică-său. Jean Angelos e de fapt moștenitorul tronului Bizanțului. Știind asta, Mehmet îl lasă să fugă de la Curtea sa (fusese om de încredere al lui Murad), dîndu-i și o pungă cu pietre prețioase, în speranța că, ajuns la Constantinopol, va pune la cale o lovitură împotriva Împăratului Constantin, ducînd astfel la slăbirea Bizanțului. După intrarea turcilor în Constantinopol, Jean Angelos merge la Sultan și se autoproclamă urmașul la Tronul Bizanțului, pentru a-i dărîma lui Mehmet planurile de a se prezenta drept Împărat bizantin. Am trecut totuși peste asta și, lovit de patima cititului de dragul cititului, am dat gata cartea sîmbătă noaptea, înaintea plecării spre casă.
Fii primul care comentează