Unii creștini, alții sălbatici. Unii cucernici, alții nemernici și nemiloși. Nicușor Dan s-a ascuns în Palatul Cotroceni, cu mortul în sala Unirii, primul spațiu de protocol al României.
Klaus Iohannis s-a dus să mai facă o partidă de golf ca să nu-i crească burta. România n-are bani de salarii și medicamente, dar ține trei-patru mașini cu jandarmi după o putoare politică. Traian Băsescu s-a trezit pentru cîteva ore și a salutat mortul în mod simbolic, cu un „la revedere” marinăresc. Pleacă el pe mare sau Ion Iliescu pe mările pustiei, unde se vor întîlni împreună.
Istericul de Dan Tăpălagă, finanțat cu roaba ca și Alina Mungiu să lupte cu un comunism deja defunct în toată Europa, frizează o profanare. S-a mulțumit să joace tontoroiul pe cenușa unei epoci și să sperie copiii cu renașterea ei. Și toți anticomuniștii au dus-o bine! Tăpălagă, taliban și în fața morții, îl toacă pe fostul președinte de parcă ar fi vorba despre un curcan pentru sarmale, nu despre un mort și despre o ceremonie funerară.
Junele Andrei Caramitru, cu delirurile sale economico-politice, iese la rampă și este savurat de piticii progresiști, fericiți că se regăsesc în cruzimile verbale rostite de un proletar digital apucat.
Cei care au trăit căderea comunismului și tranziția au devenit mai îngăduitori. Încep să ierte. Anii i-au făcut mai înțelepți. Cei care nu știu nimic despre epocă și despre anii de tranziție sunt anticomuniști feroce, progresiști nemiloși, iubitori de sînge, de cătușe, de arestări, de răzbunări, de confiscări de averi. „Să-i îngropăm în plîngeri penale”, cum zice mămica lor, Alina Mungiu-Pippidi. Cu cleștele și cu fierul roșu, cu cătușe și cu condamnări, USR-ul vrea o Românie pură, mai pură decît cea visată de comuniști, în care oamenii partidului să ocupe posturile, să țină cîrma, să elimine adversarii și să demoleze bisericile, să rescrie istoria și să purifice limba română.
O parte din populație mai trăiește cu părerea că Ion Iliescu a fost principala piedică în calea unei evoluții rapide spre democrație, spre țară la standarde europene și spre o „viață ca afară”. Trebuie să mărturisesc că și eu am fost încercat de un asemenea sentiment. Erau anii în care activiștii PCR și UTC, mai ales din liniile a doua și a treia, care s-au instalat în fruntea statului au început să dea tonul și să conducă.
Ce s-ar fi întîmplat dacă o armată de oameni de soiul Monicăi Macovei, Dan Tăpălagă, Andrei Caramitru, Cătălin Drulă, Oana Țoiu și Nicușor Dan ar fi preluat puterea după 1990? Erau prea mici și alții în stilul lor nu existau. Oricum, dezastrul ar fi fost mai mare! În cel mai bun caz, egal sau mai mic. Elitele de acum, caricaturile de conducători, ne arată ce-ar fi putut fi. România ar fi devenit o țară ca afară sau o dictatură progresistă, dominată de un fascism al tinereții?
Mă tot întreb dacă în decembrie 1989 ar fi fost loc la putere pentru un Ion Iliescu ceva mai reformist? Ar fi urmat România un lider anticomunist? Alegerile din mai 1990 ne-au dat un răspuns categoric. Țara era dornică de mai bine, dar nu era pregătită pentru democrație.
Întrebarea este dacă a existat o mișcare de rezistență care să pregătească o alternativă? În fapt, la proporții de luat în seamă, disidența românească n-a existat. Radu Filipescu și Doina Cornea erau prea departe unul de altul și prea puțini pentru a conduce o țară și pentru a-i schimba direcția.
să cred că în acei ani România n-ar fi putut fi mai mult decît a fost. Dovada o avem mai tîrziu și acum. Populația a înțeles de mai multe ori că eșaloanele doi și trei din PCR au preluat puterea. A acceptat, a tăcut, nu s-a ridicat și a ezitat să sprijine puternic o opoziție. N-a găsit pe cine să conteze.
Multă vreme, poate decenii, Ion Iliescu a reprezentat media unei gîndiri a populației din țara noastră. Și în loc de mai bine și lideri mai buni am ajuns la cei de acum.
Fii primul care comentează