Dacă tot am dat gata „Regele Carol I al României”, eseu publicat de Paul Lindenberg, în 1904, ar fi cazul să trag cîteva concluzii.
Destul de greu:
Volumul se înscrie glorios în literatura de curte.
Dacă ar fi să credem acestui jurnal de curte, destinul lui Carol I pe meleagurile carpatine e marcat de manifestările de simpatie ale maselor populare. Nu orice manifestare de simpatie, ci manifestări de simpatie amintind de lumea lui Caragiale.
Carnavalul debutează din chiar clipa cînd Carol I nu e încă Principe, ci doar un simplu cetățean.
La 21 mai 1866, dimineața, Carol I și Ion C. Brătianu ajung la Craiova, după ce, în seara zilei anterioare, coborîseră de pe vas la Turnu Severin. La Craiova, scrie Paul Lindenberg, oaspetele „fu primit în aclamațiile unei mulțimi compacte și unde în fața unui cort improvizat din ramuri verzi, primarul îi ură din toată inima bun sosit, în timp ce o ploaie de flori și ghirlande se revărsa asupra înaltului oaspete”. Chestia asta, cu aruncatul florilor în Înaltul Sosit, nu e o noutate. Scrie I.G. Valentineanu în „Alegerea, detronarea și înmormîntarea lui Cuza Vodă”, Bucuresti, 1898: „Calul domnitorului călca pe buchetele aruncate de la toate ferestrele și toate etajele, și dintre cele ce cădeau pe cal Domnitorul, cu afabilitatea Sa recunoscută, le arunca cu mîna Sa pe la ferestrele ocupate de dame”.
Extraordinar! Parcă n-ar fi fost Ceremonia Plebiscitului, ci un meci de handbal masculin-feminin! Bucureștii îi oferă Principelui culmea culmilor în materie de iarmaroc politic:
„În spatele trupelor se înghesuiau mulțimi de oameni, la fel pe străzile pe care nu te puteai mișca decît pas cu pas în mijlocul tumultului și al uralelor, în timp ce de la ferestre se aruncau flori și poezii peste trăsura de gală și peste pasageri, iar salvele puternice ale tunurilor se uneau cu sunetele maiestuoase ale clopotelor tuturor bisericilor. Toate casele își puseseră podoabe de sărbătoare; oriunde te uitai, vedeai ghirlande și flori, steaguri și covoare.”
Rețin astfel o unicitate mondială:
Peste trăsura de gală și peste pasageri se aruncau și „poezii”.
Astfel de manifestări sînt credibile la venirea Prințului. Politicienii indigeni, cei liberali, îndeosebi, trăseseră sfori din greu pentru a-l face pe oaspete să se simtă bine, dar și pentru a închide gura Marilor Puteri, supărate pe decizia României de a aduce un Principe străin. Astfel de manifestări sînt credibile și la întoarcerea lui Carol I de pe frontul din Bulgaria, în 1877, și la Proclamarea țării drept Regat. Nu sînt credibile însă în alte momente, mai puțin ieșite din comun. Nu există practic nici un voiaj în țară al lui Carol I care să nu fie un soi de vizită de lucru avant la lettre a tovarășului Nicolae Ceaușescu.
În aprilie 1871, perechea regală întreprinde o călătorie în Moldova. Scrie Paul Lindenberg că „trăsura deschisă, trasă de opt bidivii falnici (…), era întîmpinată pretutindeni de populația în costume pitorești, care îi ovaționa pe călători”, care călători „se prindeau în horă la popasuri mai lungi”, iar după ce se puneau în mișcare, îi însoțeau „nenumărați țărani călări”.
În 1904, Carol I și Elisabeta, aflați în fruntea unui alai, se îmbarcă pentru o călătorie pe Dunăre: Turnu Severin – Cazane, Cazane – Sulina. Despre cum a decurs voiajul, ne spune Regina Elisabeta în broșura „Excursie pe Dunăre a unei fiice a Rinului”. Fragmentul dedicat manifestărilor de simpatie întrece orice închipuire în materie de montaj literar-artistic ceaușist:
„De-a lungul țărmului, locuitorii tuturor satelor de aproape și de departe, preoții ne binecuvîntează de pe țărm, era un tablou minunat; peste tot, unde apărea un arc de triumf și se auzeau strigăte de «Ura!», se reducea viteza navei și se mergea cît mai aproape de țărm, ca să putem vedea oamenii care-și dăduseră osteneala să vină pentru a-și manifesta bucuria ridicînd arcuri de triumf. În multe locuri, deoarece nu erau case și deci nici ferestre, agățaseră pe frînghii de întins rufele cele mai frumoase covoare, numai ca să facă mai frumoasă sărbătoarea”.
Gogol? Marquez?
Barca Regală plutește pe Dunăre. Și de pe țărm, preoții binecuvîntează călătorii, cetățenii își azvîrl în sus pălăriile fără teama că li se vor rostogoli în praf, iar copiii cîntă. Mai mult, în semn de omagiu, supușii Înălțimii Sale își atîrnă pe frînghiile de rufe covoarele din casă!
Și cînd te gîndești că nu ostenim a denunța cultul personalității sub Ceaușescu!
Fii primul care comentează