Relația mea ca jurnalist cu Ion Iliescu ar putea intra în orice clipă în istoria nu numai a relațiilor fostului președinte cu Presa, dar și în Istoria relațiilor cu presa ale politicienilor postdecembriști. Încă din februarie 1990 am început să scriu critic despre Ion Iliescu, dînd curs credinței mele de o viață că misiunea jurnalistului e de a critica Puterea, deoarece aceasta, spre deosebire de Opoziție, poate nedreptăți cetățeanul. Puterea are de partea ei totul: Poliție, Jandarmerie, Servicii secrete, instituții de control, Armata, Justiția. Cetățeanul are de partea sa doar Presa. Articolele scise de mine despre Ion Iliescu ar putea alcătui conținutul a trei volume. Nu de puține ori ele au luat forma unor bucăți de proză, dat fiind că treptat- treptat Iliescu devenise un personaj pitoresc prin ticurile sale faimoase. Unul dintre aceste articole a fost provocat de participarea mea ca lider de opinie la o conferință de presă organizată la Cotroceni de Ion Iliescu aflat la al doilea mandat. Îl reproduc aici nu doar pentru că dă seamă de un talent de prozator epuizat în articole de ziar, dar și despre Peronajul care devenise Ion Iliescu la un moment dat. Reportajul a fost publicat în Jurnalul național din 21 iulie 2003 și a fost scris în cadrul normei de un text pe zi de semnat în ziar:
Iliescu văzut din fundul sălii
Miercuri 16 iulie 2003. Cotroceni. Sala Unirii. Președintele Ion Iliescu ține o conferință de presă. Șeful statului nu i-a mai convocat pe jurnaliști pentru o dare de seamă solemnă din timpuri irememoriabile. A preferat să se exprime la mai mult decât oficiala emisiune lunară „Starea națiunii” de pe TVR cu un moderator speriat să nu-l supere pe interlocutor cu vreo virgulă mai profesională, sau la întâlnirile întâmplătoare și neprotejate cu microfonul și cu camerele de luat vederi din multele sale raite în țară și în lume. Explicabilă în acest context prezența masivă a directorilor de gazete și a liderilor de opinie. Sunt și bine cunoscutele june acreditate la Cotroceni, trase la față de atâta mers cu avionul prezidențial, la fel de ignorante însă într-ale instituției ca și în ziua când au venit aici direct de la mașina de cusut. Domină însă șefii de gazete și titularii de editoriale. Semn în plus al importanței date momentului: în sală se află, risipiți printre jurnaliști, consilierii prezidențiali. Face excepție Corina Crețu. În picioare, la un soi de tribună, ea îndrumă ca un acar al comunicării vagonetele dialogului dintre Ion Iliescu și jurnaliști.
Pe la 12 și ceva (suntem doar în România, de la domnia lui Carol I n-a mai început ceva la fix în țara asta), își face apariția președintele. Încercăm un moment de cumpănă. Să ne ridicăm sau nu în picioare? Nu ne-a spus nimeni ce precizează Protocolul Palatului Cotroceni pentru astfel de împrejurări. Rezolvăm problema printr-un compromis à la roumaine. Cei din față se ridică. Nu prea siguri că fac bine. Noi, cei din spate, rămânem pe scaune. Siguri c-am procedat cum trebuie. Între noi și Ion Iliescu se înalță zidul cameramanilor care au primit dispoziție fermă să înregistreze tot. Nu cumva să zică președintele vreo chestiune aducătoare de rating (cum ar fi, de exemplu, că-1 va demite pe Adrian Năstase), și vreunei televiziuni să-i scape. Iliescu începe să vorbească. Deschidem blocnotes-urile, după ce, în prealabil, am verificat pasta din pix (unii) sau cerneala din stilou (alții). Dacă, Doamne ferește! Ion Iliescu anunță că se va întoarce, după expirarea mandatului, în fruntea PSD, concurând direct cu Adrian Năstase, și tocmai atunci să nu mai avem cu ce scrie?! După cursivitatea discursului, pare că președintele citește un text redactat dinainte. Nu putem verifica știrea din trei surse, cum spune manualul Facultății de jurnalism (cea de la stat, firește). Ar trebui să ne ridicăm în picioare, ba chiar și pe vârfuri, pentru a vedea, peste capetele vlăjganilor din față, dacă e un discurs citit sau unul rostit liber. Ne resemnăm gândindu-ne că vom afla noi până la urmă. Poate când unul dintre vlăjgani se va apleca să se încheie la șireturi. Avem noroc. La un moment dat, zidul se despică și, asemeni soarelui printre nori, apare capul vesel al lui Ion Iliescu. Ura! Am aflat: citește. Și citește, citește întruna vreun ceas aproape. Nu spune nimic nou. Că admiterea în UE trebuie să ducă la o solidarizare a tuturor forțelor politice. Am mai auzit asta încă de prin anii ’90. E drept că atunci nu i se spunea solidarizare, ci consens. Că trebuie luptat împotriva corupției. Am mai auzit asta încă de acum doi ani. Când i-a dat lui Adrian Năstase locul de președinte al PSD. Că majoritatea populației n-are încredere în instituțiile statului. Am mai auzit asta. Ba nu, pardon! am mai citit asta. În toate sondajele ce se fac din ianuarie 1990 și până acum.
Ne apucasem să notăm harnic tot ce zicea președintele. După vreun sfert de ceas am prins a nota doar câte un crâmpei de frază. După o jumătate de oră am prins a desena floricele pe câmpii. După trei sferturi de ceas am închis bloc-notes-urile, ne-am încrucișat brațele și-am început să ne uităm pe pereți. Interesanți pereții ăștia de la Sala Unirii! Au renunțat și cameramanii să mai filmeze. Li s-a spus de către reporteri să economisească banda. Umblă acum prin sală în căutare de secvențe pentru arhivă. Putem acum să-l vedem cât vrem pe Ion Iliescu. Putem s-o vedem și pe Corina Crețu. Stă la tribună. Putem să-i vedem și pantofii. Atât de liberi suntem grație Revoluției din decembrie 1989! Nu putem trage însă nici o concluzie, deoarece, bărbați fiind, nu ne dăm seama dacă sunt sau nu asortați cu ochelarii.
Tresărim și punem mâna pe coada stiloului. Președintele spune că parlamentarii- avocați să renunțe la pledoariile plătite și să dea poporului consultații gratuite la birourile din teritoriu. Nu ne putem stăpâni un zâmbet. Săracul Ion Iliescu! Se vede că nu l-a mai recitit pe Marx. Părintele socialismului spunea că interesul guvernează viața și activitatea claselor și categoriilor profesionale. Cum să-l asculte în aceste condiții pe Ion Iliescu parlamentarii-avocați? Dar, mă rog, e dreptul președintelui să trăiască într-o lume numai a lui, în timp ce liderii partidului pe care l-a înființat continuă să se îmbogățească, în lumea lor.
Oricum, putem fi mulțumiți. Ne-am pricopsit cu o perlă prezidențială. Totuși, nu e suficient. Ne uităm unii la alții nedumeriți. De ce ne-a mai chemat cu atâta vuiet dacă n-avea nimic deosebit de spus? Putea să se ducă la TVR.
Începe a doua parte a conferinței: ziariștii pun întrebări, iar președintele le răspunde. Pun întrebări e un fel de a spune. Mai degrabă pun răspunsurile lor la ce-ar trebui să-l întrebe pe președinte. Iliescu le răspunde cu aceeași monedă. Unei întrebări de cinci minute îi corespunde un discurs de un sfert de ceas. Rămas în picioare, prefăcându-se că-și notează răspunsul, bietul jurnalist își blesteamă zilele. Îl ia cu leșin de atâta stat în picioare. Și pe noi, cei din fundul sălii, ne ia cu leșin. La gândul că-i va trece prin cap vreunui inconștient să-l întrebe ceva în legătură cu apa. Nu mai plecăm de aici până-n seara celui de-al doilea tur de scrutin!
A trecut deja o oră și ceva. Încetul cu încetul, sala se golește. Majoritatea directorilor o șterg pe furiș. Câțiva rămânem până la sfârșit. Mai ceva ca niște eroi pe câmpul de bătaie de Waterloo. – Ce dracu’ să scriu eu în ziarul de mîine? Mă întreabă disperat un confrate mai tânăr. – Scrie și tu c-a fost o conferință plicticos de normală. Slavă Domnului, s-au dus vremurile când președintele era interesant! Am citit ziarul de a doua zi. Confratele n-a scris nimic despre întâlnirea de-la Cotroceni. Nu-i nimic. Scriu eu!
JURNALUL NAȚIONAL
Luni 21 iulie 2003 – Anul XI – Numărul 3098, pp. 1-2.
Fii primul care comentează