Pe pajiștea Licuriciului cel Mare

Pe 2 iulie 2025, Ambasada SUA la București a organizat tradiționala recepție cu ocazia Zilei Independenței, sărbătorită de americani pe 4 iulie. Au fost prezenți, potrivit relatărilor, toți nomenklaturiștii României de azi, în frunte cu Nicușor Dan, președinte, și Ilie Bolojan, premier. Cu toții s-au dedat temenelelor de șerbi  din vale invitați  la nunta fiicei contelui din Deal.
E o noutate?
Firește că nu.

În Jurnalul național de joi, 6 iulie 2006, comentam sub titlul Pe pajiștea Licuriciului cel Mare spectacolul oferit de nomenklatura României de atunci pe „rîvnita pajiște a ambasadorului american”. Președinte era Traian Băsescu, iar premier, Călin Popescu Tăriceanu.

Apelez și eu la un clișeu jurnalistic:
Alte măști, aceiași piesă!

Peste 2.000 de cetățeni ai elitei bucureștene s-au îmbrăcat cu ce aveau mai bun, s-au urcat în automobilele cu sau fără șofer personal și s-au lăsat pipăiți cu entuziasm la poartă pentru a nu lipsi de pe râvnita pajiște a ambasadorului american la București.

S-a întâmplat asta de Ziua Americii. Cetățenii mai sus pomeniți nu s-au ostenit pe căldurile cele mari, lăsându-și baltă toate interesele (vorba lui Topârceanu) pentru hamburgerii din farfuriile de plastic, farfuriile de porțelan riscând să fie șterpelite de unii înalți oaspeți, hoți de găini înainte de 1989.

Au ținut să fie pe pajiște pentru a fi văzuți.

Nu mă miră.

De o sută și ceva de ani, de când țara asta a făcut ochi, spectacolul elitei bucureștene, dând buzna să se izmenească la ambasada Licuriciului cel Mare, e mereu același. Doar locurile datului în stambă s-au schimbat pe rând.

În 1935, elita se îmbulzea la recepțiile oferite de Ambasada Franței, în 1942, la cele oferite de Ambasada Germaniei. În 1950, la recepțiile convocate de Ambasada URSS.

Peste 50 de ani, elita bucureșteană se va grămădi, nu-i exclus, la recepția oferită de Ambasada Chinei. Sau a Rusiei. Depinde, ca și în trecut, ca și în prezent, de cine va fi Marele Licurici al lumii.

Țară mică!

Printre cei fericiți că pot ține în mâini o farfurie de plastic americană s-a numărat și șeful statului, Traian Băsescu. Nici asta nu mă miră.

Fericiri asemănătoare, dar cu farfurii de alte proveniență străină, au împărtășit, la rândul lor, și Carol al II-lea, și Ion Antonescu, și Gheorghiu-Dej.

Traian Băsescu a avut însă motive să fie fericit la pătrat.

Recentul scandal al retragerii trupelor din Irak i-a dat bravului nostru bărbat posibilitatea unui nou și strălucit exercițiu de tors pisicesc la glezna Licuriciului cel Mare.

De cum a lansat Călin Popescu Tăriceanu inițiativa cu militarii noștri din Irak, domnul președinte a pus mâna pe telefon și s-a apucat să-l pârască pe Călin Popescu Tăriceanu portarului de la Casa Albă mai întâi și cameristei lui Bush mai apoi că vrea să retragă trupele noastre din Irak. Străduindu-se în același timp să-și convingă interlocutorii buimăciți, nici acum prea siguri cu cine au vorbit la telefon, că se luptă din răsputeri să rămână în Irak, că el merge până la capăt alături de Axă (chestia cu Axa a mai spus-o cineva înainte de a fi încuiat în fișetul cu timbre de la Palatul Regal!), că e gata să trimită trupe și în Coreea de Nord dacă America descoperă că și acolo ies din ouă teroriști.

Efortul intelectual (de a-i fi înțeleasă engleza de miriște) și fizic (de a ține telefonul la ureche) n-a rămas fără răsplată.

Potrivit presei cotrocenizate, ambasadorul american a împărțit priviri diferite premierului și președintelui. La premier s–a uitat urât. La președinte s-a uitat dulce, dulce de tot, mai să-l mănânce din ochi, nu alta. Expresia fericirii consumate dintr-o dată, ca pe un țoi de whisky, președintele a ținut și el un discurs prin care și-a reafirmat devotamentul nemărginit față de Licuriciul cel Mare.

Ambasadorul american l-a scăldat din nou într-o privire dulce. Ajunși la domiciliu sau la birouri, membrii elitei bucureștene au comentat îndelung cele întâmplate pe pajiștea de la reședința ambasadorului american. Toți au conchis că Traian Băsescu și-a întărit poziția la Casa Albă. Și că premierul și-a făcut-o praf.

În 1950, întorși la domiciliu sau la birouri, membrii elitei bucureștene comentau în chip asemănător întâmplările de la recepția dată de Ambasada Uniunii Sovietice. Toți trăgeau concluzia că Gheorghiu-Dej și-a întărit poziția la Kremlin. Și că Ana Pauker e pe ducă.

Alte măști, aceeași piesă!

JURNALUL NAȚIONAL
Joi 6 iulie 2006  –  Anul XIV – Numărul 4019, p. 2.