9 iunie 2005. Se dă publicității știrea că Ion Iliescu a fost pus sub acuzare pentru Mineriada din 1990. Era întîia oară cînd fostul președinte e înhățat de Parchet. La vremea respectivă, Ion Iliescu era nu numai un președinte de țară, dar și un fost președinte de partid. În aprilie 2005, fusese înlăturat de Mircea Geoană din fruntea PSD. Puterea deplină în țară o deținea Traian Băsescu. Și de cum pusese stăpînire pe România, Traian Băsescu s-a și apucat să-i execute pe liderii PSD.
Aceasta, dar și condiția de căzut a lui Ion Iliescu m-au făcut să intervin în apărarea sa în Jurnalul național din 20 iunie 2005, prin comentariul Pe Ion Iliescu îl poate judeca doar tribunalul Istoriei.
Inutil să mai precizez că fusesem unul dintre cei mai duri critici ai lui Ion Iliescu pe vremea cînd era tare și mare.
Acum însă căzuse.
Și eu nu dau în cei căzuți.
Îi apăr.
25 ianuarie 1889 De la tribuna Camerei Deputaților, Nicolae Blaremberg citește, timp de două ore și jumătate, propunerea a douăzeci și doi de deputați ai Puterii de dare în judecată a Guvernului I.C. Brătianu, trecut în Opoziție la 23 martie 1888. Brătianu Bătrînul condusese țara timp de 12 ani. Erodarea, fatală unei puteri atît de îndelungate, își spusese cuvîntul. Violențele din 14-15 martie 1888, răscoalele țărănești îl obligară pe Carol I să cedeze și să renunțe la cel căruia o guvernare atît de îndelungată și de absolută guvernare îi adusese porecla de Vizirul. Exasperată de abuzurile împotriva sa, stimulată de faptul că și Brătianu, venind la Putere în 1876, se apucase să dea în judecată fostul Guvern Conservator, coaliția de guvernare e hotărîtă să se răzbune. Cu prilejul dezbaterilor parlamentare, Liberalul dizident Take Ionescu ia cuvîntul pentru a declara că se opune inițiativei colegilor săi de luptă. Adresîndu-se partizanilor dării în judecată, marele om politic își explică astfel poziția:
„În politică nu sunt decît două tribunale: opinia publică de azi, cu drept de apel la opinia publică de mîine, care s e cheamă istoria; în afară de aceste tribunale nu e nici unul, carierele politice nu intră în considerațiile unei hotărîri de curte.“
Anticipînd verdictul dat de Tribunalul Istoriei, Take Ionescu spunea în ședința din 28 martie 1888 despre I.C. Brătianu:
„Nu cred că ar fi un semn mai mare de cădere națională decît atunci cînd aș vedea pentru fapte pur politice trimițîndu-se în judecată un om care a avut fericirea să fie la cîrma statului în momente de grea cumpănă și sub care, deși nu s-a realizat întreg programul cu care venise, totuși, s-a putut realiza ceva din visul națiunii.“
Cele spuse de Take Ionescu despre I.C. Brătianu sunt valabile și pentru Ion Iliescu. Conducător al României între decembrie 1989 și noiembrie 1996 mai întîi, și între noiembrie 2000 și decembrie 2004, mai apoi Ion Iliescu poate fi considerat „un om care a avut fericirea să fie la cîrma statului în momente de grea cumpănă“: haosul lăsat în urmă de prăbușirea sistemului comunist, incidentele din martie 1990 de la Tîrgu-Mureș, violențele de stradă din iunie 1990 și din septembrie 1991, războiul din Transnistria, primul și al doilea război din Golf. De-a lungul carierei sale politice postdecembriste Ion Iliescu a făcut și enorme greșeli. Una dintre acestea o reprezintă mineriada din 14-15 iunie 1990. Ca și alte greșeli, mineriada din 14 iunie 1990 e însă o greșeală politică. Pentru aceasta, Ion Iliescu a plătit prin căderea de la Putere în noiembrie 1996. Și dacă această plată nu e suficientă, mai mult ca sigur, Tribunalul Istoriei îl va judeca mult mai aspru și-l va condamna. A-l trimite în judecată pentru mineriada din 1990 ar fi o eroare. Nu doar politică, deoarece, așa cum spunea P.P. Carp, un alt mare om al României Mici, „în politică faptele se corectează, nu se răzbună“, ci și morală. Dacă societatea românească ar fi fost cu adevărat corectă, Ion Iliescu trebuia trimis în judecată cu mulți ani în urmă, cînd era atotputernic în stat. Cei care au pus la cale dosarul penal al lui Ion Iliescu, în frunte cu sinistrul procuror al Ceaușeștilor, numitul Dan Voinea, om pe care Ion Iliescu l-a împins în plan secund tocmai pentru implicarea sa în cel mai aberant proces al secolului, susțin că au probe zdrobitoare împotriva fostului președinte. Ne e tare greu să credem că, dacă aceste probe există, ele au fost descoperite abia acum, cînd Ion Iliescu e pe linie moartă. Aceste probe care nu sunt, din cîte s-a dezvăluit în presă, decît niște discursuri publice ambigui ale lui Ion Iliescu și declarațiile unora care vor să-și scape pielea, cum e, de exemplu, gureșul Miron Cozma, existau și în 1995, cînd s-au împlinit 5 ani de la mineriadă, și în 2000, cînd s-au împlinit 10 ani. De ce n-au fost ele invocate în vedere a unui dosar penal în 1995? Și dacă unii ar putea argumenta că așa ceva era imposibil în 1995, deoarece Ion Iliescu se afla la Putere, de ce n-au fost ele invocate în 2000, cînd președinte era Emil Constantinescu?
Același lucru se poate spune și despre cei care au pus la cale odiosul linșaj mediatic din aceste zile împotriva lui Ion Iliescu în numele presei libere și independente. Farmecul presei libere și independente e să critici pe un politician cînd e la Putere și nu cînd nu mai e nimic. Adevăratul curaj intelectual l-au dovedit cei care l-au criticat pe Ion Iliescu în primele luni ale lui 1990, cînd era cel mai puternic om din România, și nu acum, cînd e atît de slab, încît nu-l mai apără nici partidul pe care l-a creat și nu-i mai sar în ajutor nici cei care-i datorează cariera politică. Adevăratul curaj intelectual e să-l critici pe Traian Băsescu acum, cînd are o putere de dictator, și nu peste ani, cînd va fi și el un om neajutorat. întrebat de cineva de ce televiziunea, în fruntea căreia se află, conduce linșajul mediatic, un mîncător de frunze de laur a răspuns că tinerii de azi trebuie să știe ce s-a întîmplat în urmă cu 15 ani. Absolut fals. Tinerii de azi nu vor ști ce s-a întîmplat în iunie 1990 din campanii odioase în genul celor duse de stalinismul anilor ’50 împotriva sabotorilor. Tinerii de azi pot ști adevărul doar dintr-o abordare calmă, lucidă, a unui eveniment precum cel din iunie 1990. N-am văzut pe nici un post de televiziune o dezbatere a condițiilor complexe din anul 1990. Pentru că, dacă minerii au venit la București, fie și la chemarea lui Ion Iliescu, asta a fost posibil pe fondul unor vremuri tulburi. Nu poate fi redusă mineriada din 14-15 iunie 1990 la aducerea minerilor de la București. Ca jurnalist care am scris numeroase articole despre mineriadă, începînd chiar din iunie 1990, pot depune mărturie că minerii au venit la București într-un anume context istoric: absența unei veritabile prese libere, monopolul politic asupra TVR în condițiile inexistenței altor posturi (Sati nu apăruse încă!), agresivitatea stradală a forțelor de dreapta, confruntările surde din interiorul FSN, firava dezvoltare a instituțiilor democratice, intoleranța unei mari părți a populației față de diversitatea punctelor de vedere, după zeci de ani de existență a unei singure opinii, asumare a unei singure opinii, nesiguranța în ceea ce privește sfera de influență în care căzuse România.
După un an de discuții contradictorii, urmare a opoziției categorice din partea Junimiștilor conduși de P.P. Carp și Titu Maiorescu, la votul final și individual din Cameră, din 31 ianuarie 1890 , propunerea de dare în judecată a Guvernului I. C. Brătianu a fost respinsă cu 67 de voturi contra, 36 pentru și 4 abțineri.
România de acum un secol și ceva decisese corect. Un politician precum Ion C. Brătianu nu putea fi judecat de un tribunal obișnuit. Doar Tribunalul Istoriei avea acest drept. Și dacă ne gîndim bine, Tribunalul Istoriei i-a dat dreptate lui I.C. Brătianu. Mulți dintre cei ce se înverșunaseră să-l aducă pe I.C. Brătianu în fața unui tribunal obișnuit, în frunte cu Nicolae Blaremberg, au căzut la judecata Istoriei. Cine-și mai amintește de C. Apostoleanu, August Peșacov, Virgiliu Poenaru?
Îl putem aduce pe Ion Iliescu în fața unui tribunal obișnuit. Și dacă Tribunalul Istoriei va judeca altfel? Condamnîndu-ne pe noi, cei de azi, care am tîrît prin tribunale un om ce și-a pus amprenta asupra trecerii României de la comunism la capitalism.
Fii primul care comentează