În broșura Cînd Tănase era Rege, editura Bren, 2003, George Mihalache face un bilanț al spectacolelor de revistă care-l ridiculizau pe Stalin după începutul Războiului Sfînt. Cel poreclit Măcelarul de la Kremlin era subiect de haz în trei interpretări diferite: Alexandru Giugaru, Eu și Stalin, George Gruner, la Alhambra, și Constantin Tănase, la Savoy.
Compozitorii nu se lasă nici ei mai prejos. Ion Vasilescu, Nicușor Kirkulescu, Mișu Constantinescu, Gherase Dendrino se transformă peste noapte în variante muzicale ale poetului George Militaru. Titlurile șlagărelor nu mai au nevoie de vreun comentariu: Te recunosc și pe întuneric, București, La Crimeea, peste mare, A plecat la vînătoare, Agarici, Tot ce e românesc nu piere.
După ce vin rușii, lăutarii schimbă macazul. Băieți deștepți, dar și cu tradiția rusească a respectului față de artă, noii năvălitori nu-i pedepsesc. Lui Giugaru și lui Tănase nu li se întîmplă nimic. Doar George Gruner, dat fiind că era neamț, e dus în Rusia, retrocedat, însă, ca să zic așa, prin intervenția Elvirei Godeanu, simpatia lui Dej.
Nu știu dacă lăutarilor li s-a comandat să scîrțîie altfel. Sigur e că dînșii se convertesc la iuțeală. Primul lor laitmotiv: au suferit pe vremea lui Antonescu! Nu suferiseră, evident. Lăutarul numărul unu al patriei, Constantin Tănase, are suficientă trecere la Mareșal pentru a obține scoaterea lui Sergiu Malagamba de la Tîrgu-Jiu, trimis acolo, pentru că lansase moda malagambistă: pantaloni foarte strîmți, pantofi din azbest, cu talpa dublă.
Mareșalul făcuse asta, pentru că Malagamba îi sfida pe trotuarele din București pe cei care putrezeau în tranșeele din stepa rusească.
Cu toate acestea, revista Circul Tănase, ținută la Circul Paladium, are drept laitmotiv cupletul:|
„Salutare frăție / Pe timp de democrație / Că pe timp de dictatură / Cu onorata cenzură / Destul am tăcut din gură / Nu puteam să spun musiu / Tot ce vreau și tot ce știu / Că ajungeam la Tîrgu Jiu”.
Se înțelege că Măcelarul de la Kremlin e înlocuit cu Măcelarul de la Berlin. În revista Stroe pe Atlantic, de la Barul Atlantic, strada Academiei, N. Brandea interpretează sceneta Hitler la mormîntul lui Napoleon. În rolul lui Napoleon: N. Stroe.
George Mihalache citează un fragment. Îl reproducem pentru a dovedi încă o dată nu doar oportunismul lăutăresc, dar și stupiditatea la care ajunge arta cînd e pusă să joace la comandă, ca ursul:
,,Napoleon: Cine bate noaptea, la fereastra mea?
Hitler: Eu sînt, Adolf Hitler, nu te speria!
– Care Adolf Hitler? Gustav Adolf, Bravul? Adolf Împăratul?… Ahaha… «Zugravul».
– Eu sînt, Napoleoane, Fuhrerul vestit.
Nu știi tu de mine? Adolf cel iubit, cărui, peste lume, îi lucește steaua:
– Ce făcuși, băiete? Feșteliști… iacaua!
– Cum? Încet, băiete, eu sînt Napoleon, nu zbiera la mine, că nu-s microfon!
Soarta noastră fuse crudă de-astă dată.
Marea oștire fuse repliată!!!
Ce spui de Rusia, cum să mă opui?
– Aoleu, Rusia! Tocmai mie-mi spui?
«Cu Rusia, gata, te-ai tîmpit
Păi n-am putut eu, ditai general și te găsești tu, un fleac de caporal?»
Acum ce tura-vura, ce vrei să-ți mai spun?
Ai mîncat mardeală. Să fie-ntr-un ceas bun!”
Ș.a.m.d. Ș.a.m.d.
Un moment care apare inevitabil ori de cîte ori se trece de la un stăpîn la altul:
Lamentabilul oportunism lăutăresc!
Fii primul care comentează