Numai inundația de scandaluri, declarații belicoase și evenimente politice a făcut ca această însemnare despre caravana medicală să apară mai tîrziu decît o plănuisem. Weekendul trecut, un mare colectiv de medici și asistenți din Timișoara s-a strîns cu aparatură și cele necesare la o tabără școlară de vară de la Costești (comuna Orăștioara de Sus) și a chemat de pe la sate și văi populația la consultații, control medical și tratamente, marcînd astfel o simbolică punte cu brigăzile mixte inițiate și conduse de sociologul Dimitrie Gusti între cele două războaie mondiale.
Pe ușa de intrare în clădirea taberei de la Costești, creatorul de programe și emisiuni de televiziune, bucureșteanul Marius Toader, stabilit și el în Munții Orăștiei, a lipit o coală albă cu următorul mesaj:
„Caravana aceasta se întîmplă aici pentru că un fiu al acestor locuri, ajuns medic mare, nu își uită consătenii. Și odată, la cîțiva ani, mută un spital întreg în munții dacilor, pentru oamenii din inima lui”.
Fiul satului este profesorul Dorel Săndesc, o figură aproape legendară a locului, iar cei din inima lui sunt țăranii din Munții Orăștiei dintre care s-a și ridicat.
Zeci de oameni de toate vîrstele, dar mai ales bunici, au poposit la controale cardiologice și la măsurat dioptriile, la analize și la recomandări de specialitate (cu sprijinul magazinelor Profi, seniorii au primit și ochelarii necesari).
Nu este nici prima și nici ultima caravană a profesorului Dorel Săndesc. A mai organizat altele în Munții Orăștiei, în Munții Banatului, în Munții Apuseni și în Delta Dunării. El este dintre puținii intelectuali români care, în loc să-i acuze pe țărani că n-au dinți și nu înțeleg politica mahărilor îmbuibați de la București, se mai întoarce la locurile de obîrșie să îi sprijine, să îi trateze și să îi ajute să se ridice.
În locul detaliilor despre desfășurarea acestei campanii de altruism și de mare devotament pentru lumea satului românesc, reproduc un fragment dintr-o confesiune publică rostită de profesorul Săndesc la cîțiva kilomteri mai sus, lîngă Cetatea Blidaru, la începutul lunii august a acestui an.
„E o mare bucurie, emoție și onoare să fim astăzi aici și să joc alături de consătenii mei călușeru, în fața dumneavoastră, atât de aproape de Sarmizegetusa Regia, capitala Daciei și loc sacru al neamului românesc. Îi mulțumesc minunatei noastre prezentatoare pentru frumoasele cuvinte pe care le-ați spus la adresa mea. Dar vreau să vă spun că doctorul Săndesc, profesorul Săndesc, nu e aici. L-am lăsat la Timișoara. Aici este copilul de țăran din Munții Orăștiei, născut din neam de călușări. Și tare mult s-ar bucura Nelu lui Costoiu, tata fie iertat, mare călușer și vătaf la vremea lui, să mă vadă că îi port hainele, îi port pieptarul, îi port cureaua, îi port cioarecii și că, deși am plecat de vreme de acasă să fac școli multe și-am ajuns doctor și dascăl, și am umblat prin toată lumea, și-am ținut cursuri, n-am uitat să joc călușerul și că o fac cu mândrie pe unde apuc. Așa cum v-a zis prezentatoarea noastră, în fiecare Crăciun, în ziua treia, cum casa noastră părintească e lângă pădure, la marginea satului, aștept acești călușeri și joc împreună cu ei, că așa e obiceiul. Și de-aia, la final, îi omenim din glaja de vinars și bem unul de la altul pentru că nu există vaccin mai tare decât din vinarsul nostru din Munții Orăștiei. Am fost cu călușerii noștri și la congresele mari pe care le fac la Timișoara, 24 de ediții, cu 1.500 de participanți din peste 3, 4, 5 continente câteodată. Și am jucat pe scena Muzeului Satului din Timișoara cu ei. La prima ediție, moderatorul, care era Gheorghe Turda, a spus că la final vrea se ne vorbească Vătafu câteva cuvinte. Nu știa nimeni că sunt eu. Nici nu m-au recunoscut, după ce mi-am dat jos căciula și-au dat seama că sunt organizatorul Congresului. Dar ei mi-au făcut o surpriză și mai mare. Gheorghe Turda a început să cânte.
„A venit aseară mama” și, fără să știu nimic, au adus-o pe mama, fie iertată și ea, îmbrăcată țăran. Țărancă a urcat pe scenă în timp ce Gheorghe Turda cânta că a venit să-și vadă copilul astăzi domn cu multă carte și scotea din traistă o pungă de nuci, un borcan de miere, o sticlă de țuică, așa cum vin părinții la copiii de la oraș.
A fost un spectacol extraordinar pe care l-am repetat de mai multe ori. În 2018, politicienii români și-au bătut joc de centenarul României. N-au făcut nimic onorabil în afară de ceea ce știu, să-și scoată ochii. Și atunci noi am făcut congresul nostru împreună cu frații noștri din Moldova. Ne-am mutat la Chișinău cu congresul de la Timișoara și-am mers cu un autocar de consăteni și-am înfrățit satul meu, Orăștioara de Sus, cu satul președintelui societății din Moldova, numit Izvoare.
Acolo, pe platoul unei mari case de vinuri, am jucat împreună, ne-am dat cadouri, am semnat înfrățirea și ne-a cântat maestrul Gheorghe Zamfir. Am jucat cu ei pe scena Filarmonicii Banatul, iar ei au fost de mai multe ori la Roma, la Coloseum și au jucat în jurul Columnei lui Traian. Ăsta este un semn bun, semn de iubire, de tradiție și de legământ sfânt să nu o lăsăm să dispară. Când joc acum și îmbrac hainele lui tata, îi simt mirosul lui de bărbat tânăr. Și asta pentru că sunt convins că spiritul lui e prezent aici, cum cred sincer că sunt prezenți aici și se bucură toți moșii, tații și strămoșii noștri văzând că le respectăm tradiția. Pentru că acest călușer nu e doar un joc. Este un ritual profund, asta este, care păstrează spiritul și păstrează puterea de simbol. După cum ați văzut, batem strașnic în pământ, într-un ritm aparte, de parcă vrem să trezim spiritele strămoșilor și în același timp ne ridicăm spre cer mâinile, picioarele, ochii și sufletul, spre eternitate.
Este un arc dinspre trecut, spre eternitate și noi cei vii astăzi suntem veriga care trebuie să mențină viu acest arc și nu avem dreptul ca afară să-mi dispară această verigă. Și cât timp vom exista oameni pe aceste locuri? Eu cred că această verigă nu se va stinge.
Aici este eternitatea poate, zborul pe care ni l-am luat toți din aceste locuri și am reușit în drumul nostru în viață. Și nu în ultimul rând, nicăieri nu e mai frumos și mai ușor să joci decât în acest loc. Locul contează la fel de mult ca oamenii. Pune o trupă de asta într-un studio de televiziune și totul pare de plastic, artificial. Locul ăsta este sfânt și în locul ăsta joci cel mai frumos. Și de asemenea, nu poți să-l joci mai fain decât atunci când îți cântă Leliță de la Căstău, a domnului Ioan Urs și a familiei sale. O familie care merită toată recunoștința, de păstrători de tradiții adevărate.
Tradiția dragilor! Nu trebuie să fie doar o haină veche pe care o păstrăm într-o ladă și o scoatem poate o singură dată pe an. Sau doar într-un moment în care venim, ne place și apoi uităm. Nu, tradiția trebuie păstrată, ea este o comoară și putem să o păstrăm cu toții pentru a nu dispărea. Suntem într-o lume cu o viteză uluitoare. În viteza asta nicio valoare nu rezistă. Toate dispar așa cum apar, cu o durată de viață mai scurtă decât un an. Nu au nimic de pus în loc. Tradiția ne dă stabilitate, ne dă identitate, ne dă personalitate, ne dă demnitate și, fără-ndoială, ne va da viitor. De aceea pe toți consătenii mei, oamenii de pe dealurile astea, care aveți haine faine, țărănești și care mergeți la biserică, vă rog eu frumos, faceți bine, măcar duminica, la biserică, luați-le și duceți-vă îmbrăcați așa, să vă bucurați strămoșii și să-l bucurați pe Dumnezeu care apreciază acest lucru. Dacă putem face asta și dacă primarii, dacă preoții, dacă dascălii, dacă oamenii de bine insistă, acest lucru va însemna ceva deosebit pentru locurile astea și pentru salvarea noastră.
Pentru că vorbim de salvare, să păstrăm deci, să ne bucurăm de ele, să le iubim, să le trăim și astfel să trăiască aceste locuri, să trăiască acești oameni, aceste sate, să trăiască țara noastră pe care o iubim!”
Undeva pe net, cineva a intitulat această confesiune ca fiind ”Rugăciunea unui dac”.
Mulți părinți însoțiți de copii s-au strîns la „caravana lui Dodo”. Nu a fost singura și nici prima.
Profesorul Dorel Săndesc, născut în Orăștioara de Sus, director al spitalului județean Timișoara a mai organizat cîteva descinderi asemănătoare în satele din Munții Orăștiei, în Munții Apuseni (una pentru zona aurului, în comuna Certej), în Munții Banatului și în Delta Dunării.
Fii primul care comentează