Decis să rezolv o dată pentru totdeauna transcrierea pe Diario a notelor uitate prin Caiete, mă apuc de corectat eseul Cunoaștere și intuiție la Sadoveanu, dedicat cândva romanului Nopțile de Sânziene. Am însă nevoie de un citat menit a demonstra incapacitatea străinului Antoine Bernard de a intra în contact sufletesc cu mediul înconjurător. Românesc, evident.Și cum am Nopțile de Sânziene în variantă electronică, trec la parcurgerea în viteză a romanului. Și ajung la un moment dat la pasajul despre Nopțile de Sânziene în care se descrie momentul de la Miezul nopții, când viețuitoarele prind glas și primesc de la Dumnezeu „lumina înțelegerii”. Nu știu dacă l-am transcris vreodată pe curat, deși nu o dată l-am invocat. O fac acum. Și pentru a semnala că Mihail Sadoveanu e mult mai modern decît am crede noi, Ce film fantasy s-ar putea face din acest roman!:
„Prin întunericul opac, pădurarul îşi căută locul şi se aşeză în iarba moale, cu spatele răzimat într-un trunchiu răsturnat. Miroseau puternic în juru-i sânzienele înflorite.
Noaptea era caldă, aşa cum se cuvine să fie în dricul verii. În noaptea aceea a sfîntului Ion de vară, se schimbă crângul cerului după porunca cea prea-înaltă şi soarele începe să deie îndărăt. De aceea în zodie e zugrăvit la vremea asta semnul racului. La miezul nopţii a rânduit Dumnezeu un răstimp de linişte, cînd stau în cumpănă toate stihiile, şi cerurile cu stele şi vânturile, – după care dintr’odată toate purced în scădere. Iarna începe a-şi pregăti harmasarii în grajdurile ei din miază-noapte. În acel ceas al cumpenei, Dumnezeu a orânduit pace între toate animalele, jigăniile şi paserile. Le dă şi lumina înţelegerii pentru acel răstimp, ca să grăiască întocmai aşa cum grăiesc oamenii. Oriunde s’ar afla, toate se strâng în sobor şi stau la sfat. Aşa că Neculai Peceneaga aştepta acel ceas al soborului vieţuitoarelor din Borza.
Stătu o vreme ca într’o somnie, cugetând la felurite lucruri nedesluşite. Apoi într’un târziu privi cerul miezului-nopţii. Carul-mare şi cel mic îşi întorseseră oiştile de stele. Iar cătră amiază se mişcaseră din răsărit semnele Balaurului. Deci se apropia ceasul; mintea i se subţie şi vederile i se deschiseră prin întuneric.
În jurul lui era un fel de foşnet pe care de-abia îl prindea cu urechea. Din locurile cele de dedesubt, din tău, ştia că trebuie să suie mistreţii. Mai ales cei bătrîni nu se poate să lipsească. Lupii vin din Cazane. Din văile acele ale lor, dese ca peria, ies pe brânci, trec două dealuri şi coboară două râpi, până ce ajung aici la Paraclis. Lupoaicele vin cu căţeii pe de lături şi tot clămpănesc la ei din fălci, alungându-i dela ţâţe. Acele clămpănituri – parc’ar fi plesnit vreascuri – le auzea prin tăcere Peceneaga. Bursucii s’aud tipăind pe cărări, caşi iepurii, caşi caprele. Dar pe vulpi nu le poate auzi nici pământul. În streşina poienii fâlfâie buhnele şi huhurezii. Le simte vîntul aripilor în pleoape, cînd ridică ochii la stele. Dar de văzut încă nu le vede. A şuşuit văzduhul o clipă: se chiamă că s’au coborât pajurile pe dâmburi de stejari. Vin şi cocostârcii cei bătrâni, care au avut cuib pe casa lui Neculai Peceneaga, când trăia în locuinţă omenească. Dar acuma casa-i pustie şi dărâmată, în coasta pădurii, spre satul ţigănesc. Stau strâns în furcile fagilor veveriţele şi jderii. Stau motanii sălbatici lîngă ierunci. Acuma, cînd se înfioară zvon în poiană, toate sălbătăciunile s’au bulucit şi aşteaptă numai semn de sus, ca să le vie graiu omenesc şi să deschidă soborul.
Acel semn Peceneaga îl simţi deodată în inima lui. Ca dintr’o toacă dela o mănăstire din cer, s’a auzit de trei ori: toc-toc-toc. Din văzduhul miezului-nopţii începu să ningă o lumină slabă. Şi Peceneaga văzu toate dihăniile, şi jigăniile, şi paserile, în sobor. Se bucură până în fundul fiinţii lui de mila lui Dumnezeu şi începu să asculte.”
Fii primul care comentează