Tavi Mitu, cel care mi-a recomandat serialul Ertugrul, m-a pisat aproape zilnic cu ivirea Sultanului. Sultanul din serial e faimosul conducător al Sultanatului de Rum, ultimul din marea așezare a Selgiucizilor. Se numește Alâeddin Keykûbad, s-a născut în 1188 și-a murit (otrăvit) în 1237. A domnit între 1220 și 1237. A rămas în istorie drept „Keyqubad the Great”. Pentru că în vremea sa Imperiul s-a extins pînă la limitele maxime atinse vreodată de selgiciuzi și pentru că a fost un sprijinitor al dezvoltării culturale și economice. Serialul îl prezintă ca un protector al lui Ertugrul. Din punct de vedere istoric poate fi corect.
Wikipedia susține fără rezerve:„Kayqubad I, Sultanul de Rum, l-a răsplătit pentru serviciile aduse cu pămînturi situate în Karaca Dağ, o zonă montană din apropiere de Angora (Ankara de astăzi).
Mai tîrziu, Ertuğrul a primit de la Sultanul de Rum localitatea Söğüt și ținutul înconjurător, pe care el le cucerise de la bizantini în anul 1231. S-a stabilit definitiv acolo, împreună cu tot tribul Kayı.”
Tavi Mitu mă suna noaptea tîrziu, din America, pentru a mă întreba:
Ei, a apărut Sultanul?
Și de fiecare dată se uimea de felul magistral în care realizatorii turci ai serialului au făcut din ivirea Sultanului un moment care te convinge și pe tine, creștin, că Alaeddin era Cel Mare.
Serialul Ertugrul merită un loc în istoria genului prin capacitatea de fi urmărit cu sufletul la gură, deși știi soarta personajelor principale (Gazi Ertugrul a murit de bătrînețe, la Sogut, Sultanul a murit otrăvit). Dezlegarea enigmei stă în uimitoarea capacitate a realizatorilor de a născoci o mie și una de imprevizibilități, cele mai multe demne de a fi numite capcane. Tensiunea polițistă se ivește din așteptarea momentului în care Eroul, ca orice Erou de film hollywoodian, iese victorios din încercare, și din sacrificarea altor personaje. Drogan, de exemplu, unul dintre membrii teamului Ertugrul, e asasinat de bizantini în sezonul 3. Am văzut astfel două sezoane, fiecare cu peste o sută de episoade, e drept de jumătate de oră, fără ca Sultanul să apară.
Momentul se petrece în episodul 78 din sezonul trei, chiar în debutul episodului. Sultanul umblă în zonă deghizat în negustorul Al Mansur. El intră cu alai în tribul lui Ertugrul, Kayi, pentru a se convinge la fața locului de forța unui trib turcic. Intrarea sa în trib și prin asta în serial e unul dintre momentele înălțătoare ale producției. Chiar și eu, creștin, am simțit nevoia să mă ridic în picioare, solemn, la ivirea Sultanului sub acoperire de negustor. Primele secvențe surprind tribul ocupat cu treburile cotidiane. Deodată, începe să bată toba. De precizat că Tribul n-are ziduri și nici porți. Porțile sînt doi pari legați sus de o bară transversală, pe care se ridică flamura Tribului. Într-o parte a acestei intrări stau tipi care bat toba în clipa cînd depărtarea lasă să se înțeleagă venirea unui oaspete sau a unui alai așteptat. Ca de obicei, oamenii lasă baltă lucrările zilnice și se îndreaptă spre aleea care duce la Cortul șefului de Trib, un fel de Palat prezidențial. Apare alaiul. În frunte, pe cu cal alb, cu veșminte scumpe, Sultanul, sub acoperire de negustor. Pentru a evidenția Măreția, ritmul mersului se încetinește. Camera se oprește pe detalii. Pieptul calului, pe care strălucește un harnașament scump, mîna care ține hățurile, ieșind din mîneca de brocart, capul calului, ținut în frîu. Și, deodată, chipul Sultanului! Cum de au găsit turcii un asemenea actor în stare să exprime măreție, forță, hotărîre, impenetrabilitate? Privirea Sultanului cercetează tot ce vede fără a lăsa impresia că e preocupat de altceva decît de a semnala că el e Sultanul. Muzica întărește solemnitatea. Din punct de vedere istoric e corect. Oaspetele e nu doar Sultanul cu s mare, cel de a cărui sabie depind capetele supușilor, dar și Sultanul Allaeddin, unul dintre cei mai mari din istoria preotomană a Turciei. Intenția realizatorilor e clară. Publicului telespectator i se oferă o lecție de mîndrie națională. Cam așa arăta un conducător din istoria noastră.
Și mă gîndesc:
Oare noi am avea curaj într-un serial despre Ștefan Cel Mare să facem din apariția Domnitorului la Mânăstirea Neamț, ca în Frații Jderi, un moment de mîndrie națională?
Mihail Sadoveanu a avut curajul de a descrie venirea lui Ștefan cel Mare la Neamț ceva asemănător vizitei Tovarășului în județul Neamț. Sigur, oamenii de cultură ar face haz de o asemenea propagandă naționalistă. Dar oamenii simpli ar pricepe că am avut și noi oameni mari.
Fii primul care comentează