Memoriile de simplu cetățean ale unui mare istoric

Pentru un interviu la emisiunea Față-n față cu Ion Cristoiu, m-am apucat de citit Memoriile lui Ioan Scurtu, publicate la editura Junimea în 2023 sub titlul Povestiri adevărate. Memorii.

Sînt 600 de pagini format mare, pe care le-am împărțit în norme de cîte 60 de pagini pe zi. Un asemenea cărțoi se citește greu în pat, sau în poziție comodă. M-am interesat dacă autorul nu are o variantă electronică, potrivită și nevoii de a face însemnări pe margini de text. Mi s-a spus că autorul n-are așa ceva. Deși am ajuns doar pe la un sfert din carte, mi-am făcut deja un punct de vedere asupra întregii lucrări. Cartea dă seamă de viziunea unui om care-și povestește viața. Fără culoare, fără emoții, fără ierarhizări. Relatarea unei vieți în comunism și după. Proporțiile uriașe ale amănuntelor cărora critica proletcultistă le-ar fi spus nesemnificative, pentru că țin de viața obișnuită, surprind la un autor cunoscut ca mare istoric. Numai că tocmai din acest grad zero al scriiturii, din această relatare fără ierarhizări a faptelor, apare contribuția însemnată a cărții la istoriografia noastră. Ioan Scurtu e cel mai mare istoric în viață. Memoriile sale nu sînt ale unui om conștient c-a ajuns cineva. Altfel spus Ioan Scurtu nu-și amintește pentru a demonstra cum a ajuns el mare istoric. Ioan Scurtu își amintește pur și simplu. O memorie fenomenală, de istoric, îl ajută la realizarea acestui obiectiv:
De a se privi ca un om simplu.

Admițînd că Ioan Scurtu n-ar fi personalitatea de azi am fi citit memoriile ca pe istorisirea unei vieți obișnuite a unui cetățean obișnuit la finele secolului XX și debutul secolului XXI.
Cînd își povestesc viața, autorii de memorii sînt conștienți c-au trăit evenimente istorice. Și din această cauză ei își rescriu viața din perspectiva prezentului, prezent în care știu c-au trăit un moment istoric.

Ioan Scurtu evită acest clișeu al memoriilor. Deși mare istoric, cînd vine vorba de faptele trăite de cetățeanul Ioan Scurtu, el le descrie ca și cum n-ar ști la ce eveniment istoric a participat sau a fost martor. Pentru că e, totuși, un mare istoric Ioan Scurtu apelează la o formulă aparte. Amintirile propriu zise sînt ale unui simplu cetățean, care nu știe că trăiește un eveniment istoric. Imediat după amintirile omului simplu, istoricul de azi dezvăluie între paranteze semnificația faptelor din perspectivă istorică.

Iată un exemplu doveditor.
Ioan Scurtu a ajuns preparator la Facultatea de Istorie, unde fusese pînă nu demult student.
Despre această perioadă autorul scrie ca și cum n-ar fi Ioan Scurtu, ci un simplu preparator:

„În tot acest interval de timp făceam o zi pe săptămână de permanenţă la Catedra de Istoria României şi participam la şedinţele lunare ale acesteia. Stăteam pe scaunul meu, nu interveneam în discuții, ascultam.

În octombrie 1963 a intrat un domn înalt (cam de 1,85 m), chel, cu ochelari, care s-a aşezat pe scaunul liber din capul uneia dintre cele două mese. Deschizând şedinţa, Gheorghe Ştefan a anunţat că avem un nou coleg, profesorul Constantin C. Giurescu, şi a propus să intrăm în ordinea de zi.

Noul venit a ridicat un deget, semn că dorea să vorbească. I s-a dat cuvîntul, s-a ridicat în picioare, a scos din buzunar cîteva foi de hârtie şi a început să citească: «Stimate tovarăşe Gheorghe Gheorghiu-Dej, în aceste momente, când îmi reiau activitatea la Catedra de Istoria Românilor [nu a zis a României] de la Facultatea de Istorie a Universității din Bucureşti, ţin să vă mulţumesc…» a continuat, dînd asigurări că îşi va amplifica activitatea ştiinţifică pentru a scoate la lumină adevărul istoric etc. Nici un cuvînt despre conducerea Universităţii şi a facultăţii. Am dedus că decizia venea «de sus», poate chiar de la Gheorghiu-Dej.”

Un altul ar fi anunțat dintru început c-a fost martorul unui eveniment istoric:
Readucerea în învățămîntul universitar a unuia dintre istoricii de legendă ai României, ținut pînă atunci pe tușă.Â
Și s-ar fălit astfel c-a fost martor direct la acest moment senzațional.

Ioan Scurtu scrie însă despre moment din perspectiva simplului preparator.
Abia după aceea aduce lămuririle necesare despre Constantin Giurescu și despre semnificația politică a prezenței marelui istoric și politician la ședința de catedră a Istoriei României:

„[Constantin C. Giurescu fusese profesor la Facultatea de Litere şi Filosofie, a înfiinţat şi condus Catedra de Istoria Românilor şi Institutul de Istorie Naţională. A publicat mai multe cărţi de istorie medievală și modernă, precum şi o sinteză privind istoria românilor. În 1930 a intrat în PNL condus de Gheorghe Brătianu, pe care l-a părăsit în 1938, cînd s-a alăturat lui Carol al II-lea şi a devenit ministru (1939-1940). Eliminat din Universitate în 1948, a fost arestat în 1950. Eliberat în iulie 1955, a primit domiciliu forţat în Bărăgan, pînă în noiembrie acelaşi an, cînd a fost încadrat la Institutul de Istorie, cu sarcina de a inventaria arhiva domnitorului Alexandru Ioan Cuza, aflată la Biblioteca Academiei. Acolo l-am văzut în cîteva rînduri, i-am dat bună ziua, mi-a răspuns, dar nu s-a oprit să discute cu mine.]

Peste vreo două săptămîni am aflat de la profesorul Almaş că Giurescu a făcut cerere către conducerea facultăţii pentru a i se aproba să ţină un curs opţional la studenţii din anii III sau IV. Consiliul profesoral nu a fost de acord, însuşindu-şi punctul de vedere al lui Andrei Oţetea, potrivit căruia Giurescu era un istoric burghez care nu putea face educaţie comunistă studenţilor. Giurescu s-a adresat «altor foruri» şi a obţinut dreptul de a prezenta un curs opţional privind istoria ştiinţei şi tehnicii româneşti în secolele XV-XIX. (…)

Am realizat că venirea lui Giurescu la catedră făcea parte dintr-un plan mai larg al conducerii PMR privind desovietizarea României şi întoarcerea la valorile naţionale. Chiar în anul 1963, Catedra de Istorie a URSS a fost desfiinţată, cadrele didactice fiind transferate la Catedra de Istorie Universală. Tot atunci s-a desfiinţat Institutul Maxim Gorki, care a devenit Facultatea de Limba şi Literatura Rusă, transformată apoi în Facultatea de Limbi Slave. Clădirea de pe Calea Victoriei unde funcţiona Librăria Cartea Rusă a fost demolată, după care s-a înfiinţat Librăria pentru Cartea în Limbi Străine, în Pasajul Creţulescu. Muzeul Româno-Rus şi-a încetat activitatea, sediul său intrînd într-un lung proces de renovare, iar la deschidere a devenit Muzeul Literaturii Române.”