Momente și evenimente comentate de mine. În ediția anterioară a Gîndurilor lui Cristoiu, dezvăluiam că, după un an și șase luni de interdicții (14 mai 1993 – 12 octombrie 1994), jurnaliștii Evenimentului zilei au avut acces la Conferința de presă de la Cotroceni. Primul care a beneficiat de decizia lui Ion Iliescu a fost subsemnatul. Participant la Conferința de presă de la Cotroceni, am publicat în Evenimentul zilei din 12 octombrie 1994, editorialul Mare plicticoșenie pe culmile de la Cotroceni!
Din mila Măriei Sale, Ion Iliescu, Evenimentului zilei i s-a ridicat sancțiunea. Ograda de la Cotroceni e liberă și pentru redactorii noștri. Pot intra, se pot zgîi la bogățiile grele de prin odăi, bogății care sînt mai degrabă regale decît republicane, și pot pleca fără ca acești arnăuți moderni, pe numele lor SPP-iști, să-i înhațe de guler. Între timp, primarul PDSR al Odobeștiului de Vrancea a interzis difuzarea Evenimentului zilei pe suprafața mai degrabă arabilă a orășelului. De la o vie la alta – pentru că Odobeștiul nu e altceva decît o insuliță într-o mare de butuci, de butoaie și cepuri, de vin ghiurghiuliu și de crame de protocol, foste PCR, actualmente PDSR –, Evenimentul zilei nu poate fi nici cumpărat, nici citit, nici măcar răsfoit. Așa a dat ordin primarul. L-aș compara cu Leonida Condeescu, primarul Mizilului din Caragiale, dacă n-aș ști că fostul controlor de bilete, cocoțat în fruntea Odobeștiului într-o clipă de mahmureală a cetățenilor urbei, îl va confunda cu vreun fotbalist de la echipa din zonă, „Acord” – Focșani. Între Ion Iliescu și primarul de Odobești e, totuși, o diferență. Fie și numai dacă luăm în considerare faptul că primul a dat mîna cu Bill Clinton, în timp ce al doilea visează, în secret, să-i strîngă mîna prefectului de Vrancea. De aceea, mulțumirea de a ne vedea scoși de sub mustrarea prezidențială întrece nemulțumirea de a ne vedea sancționați la Odobești.
Beneficiar al noii relații dintre președinție și Evenimentul zilei, mi-am luat calabalîcul gazetăresc și m-am dus la conferința de presă ținută ieri, la Cotroceni, cu directorii și redactorii șefi de publicații. De mult nu-l mai pipăisem direct, cu văzul și auzul, pe Ion Iliescu. Eram tare curios să știu dacă s-a schimbat. Cît timp Evenimentul zilei a stat sub trăsnetul prezidențial, destinul meu n-a înregistrat nimic spectaculos. Am continuat să mîzgălesc, zilnic și inutil, această parte de sud-vest a paginii întîi. Domnul președinte nu poate spune același lucru despre propriu-i ins. Domnia sa a dat mîna cu Bill Clinton, a făcut față cu brio examenului de la Strasbourg. Mai important decît toate, a trecut printr-un moment greu în plan personal. Boala domniei sale a fost echivocă. Putea fi ceea ce i se spunea. Putea fi și ceea ce i se ascundea: cancer, adică. O asemenea împrejurare de destin e un examen care-ți răvășește personalitatea. Dacă nu te modifică sufletește din cap pînă-n picioare, atunci măcar te schimbă pe ici, pe colo.
Am avut surpriza să constat că Ion Iliescu nu s-a schimbat deloc. Fericiri și deznădejdi radicale au trecut peste domnia sa fără să-l atingă. A rămas același dintotdeauna:
Din decembrie 1989, din ianuarie 1990, din septembrie 1991, din septembrie 1992. Adică un om a cărui genialitate constă în capacitatea, înnăscută, de a se strecura prin viață. L-am ascultat ieri timp de o oră și ceva. N-a spus nimic esențial. N-a răspuns tranșant, bărbătește, la nici o întrebare. N-a avut nici o sclipire. N-a spus și n-a făcut nimic din care să tragem concluzia că asta e poziția președintelui într-o anumită chestiune. O întîlnire cu președintele României trebuie să fie pentru noi, manualii condeiului, un moment de destin. Bărbatul din fața noastră poate rosti în orice clipă o frază istorică. O frază care să intre în manualele neamului. O frază pe marginea căreia să se publice un raft de cărți. O frază pe care noi, cei din sală, s-o transcriem șovăielnici, întrebîndu-ne, cu teamă, dacă mîna noastră banală, făcută din piele și păr, merită onoarea de a pune pe hîrtie o asemenea istorică afirmație. Iar peste ani, cînd va veni, o dată cu pensia, și momentul amintirilor sfătoase, să povestim nepoților noștri, înfiorați și ei, c-am fost acolo, la Cotroceni, cînd Ion Iliescu a rostit fraza pe care ei o învață la școală. N-am avut ieri ocazia de a auzi o astfel de frază. Președintele s-a rătăcit în lungi și complicate explicări ale unor poziții deja știute și răsștiute. Despre marea privatizare care trebuie să înceapă neapărat. Despre Regele Mihai care nu respectă Constituția. Despre presa care scrie neadevăruri în legătură cu domnia sa. Despre necesitatea luptei împotriva corupției. Despre democrație, despre economia de piață, despre Vest și despre Est. Etc. Etc. Etc.
Rezultatul?
O oră și ceva de plicticoșenie. O plicticoșenie exasperantă, ucigătoare, de-ți venea să te urci pe pereți. O plicticoșenie infinită, ca într-un orășel bacovian sub o ploaie de toamnă. O plicticoșenie fatală, ca într-o căsnicie care durează de o jumătate de secol.
La întoarcerea de la Cotroceni, mi-am dat seama încă o dată de cîtă dreptate au cei ce invocă un mister al sufletului românesc. Pe acest om, românii l-au ales de două ori președinte. Și se pregătesc să-l aleagă și a treia oară!
Fii primul care comentează