Încercările de a zugrăvi iubirea pur și simplu și nu iubirea de tip nou sînt prompt și sever sancționate de critica administrativă. Sub semnătura lui Sergiu Fărcășan și a lui Sorin Mladoveanu, Scînteia din 13 februarie 1952 tipărește amplul articol Împotriva rebuturilor în literatură. Două sînt rebuturile denunțate în acest articol: Timpii de aur de Ben Corlaciu și Poveste de dragoste de Ieronim Șerbu, volume scoase la Editura Tineretului.
Poveste de dragoste e considerat un rebut din cauza felului în care autorul privește dragostea dintr-o mare uzină.
Pantelimon „eroul principal al nuvelei”, „este un tînăr muncitor, șef de echipă la o uzină de utilaj electrotehnic”.
Tînărul, care stă în gazdă la maistrul Vasile Rusu, se îndrăgostește de fata acestuia, Florica.
Pînă aici nimic deosebit. Un caz clasic, de june chiriaș care se înamorează de fata gazdei.
De ce se îndrăgostește Pantelimon de Florica?
Dumnezeu știe!
E o întrebare pe care și-a pus-o omul de-a lungul timpului din preistorie și pînă azi:
Ce-o fi văzut el la aia?!
Articolul din Scînteia consideră că Florica, muncitoare și ea, n-are nici o trăsătură de tînără de tip nou, ca să îndreptățească dragostea unui tînăr fruntaș, pe deasupra și șef de echipă. Drept urmare, autorul nuvelei e sever criticat, pentru că Pantelimon s-a îndrăgostit de Florica:
„Autorul a încercat să zugrăvească în această nuvelă oameni și evenimente dintr-o mare uzină și să trateze o temă foarte interesantă – prea puțin întîlnită la scriitorii noștri – dragostea dintre doi tineri muncitori. Dar pe măsură ce străbate paginile nuvelei, cititorul e tot mai dezamăgit.
Pantelimon, eroul principal al nuvelei, este un tînăr muncitor, șef de echipă la o uzină de utilaj electrotehnic. El locuiește de multă vreme în gazdă la Vasile Roșu, maistru la aceeași uzină. Pantelimon și Florica, fata maistrului, muncitoare și ea, se iubesc. Autorul nu spune, și cititorul nu poate ghici, ce anume iubește Pantelimon la Florica. Ea e o făptură foarte săracă în gînduri și sentimente, prezentă în acțiunea nuvelei mai mult cu numele. E drept, în nuvelă se arată de la primele pagini că eroina sa e «zburdalnică» – și se repetă foarte des că are ochii depărtați de rădăcina nasului. Cititorul zilelor noastre este însă îndreptățit să considere superficială și meschină o «dragoste», în care caracterul și calitățile sufletești ale oamenilor, ideile și țelurile lor în viață nu au nici o însemnătate”.
Lucrurile se complică însă rău, rău de tot în clipa în care Pantelimon descoperă o gravă greșeală de producție a maistrului Vasile Roșu, tatăl iubitei:
„Maistrul Vasile – tatăl Floricăi – săvîrșește la un moment dat o neglijență grosolană în montarea unui transformator, socotind că transformatorul va merge și așa. Dar socoteala sa produce firește întîrziere și pagube serioase în producție. Om înapoiat, cu puternice trăsături mic-burgheze, Vasile Roșu, își tăinuiește fapta, dîndu-și seama că nepăsarea cu care a lucrat e vecină cu sabotajul”.
Una dintre trăsăturile critici administrative constă în mania de a spune autorului cum ar fi trebuit scrisă cartea. În cazul de față, articolul „Împotriva rebuturilor în literatură” se întrece pe sine în a stabili ce-ar fi trebuit să facă Pantelimon:
„Cu excepția lui Pantelimon, nimeni din uzină nu cunoaște adevărata pricină a accidentului. Este de așteptat ca Pantelimon, eroul nuvelei, să se poarte ca un adevărat muncitor, să stea de vorbă deschis, tovărășește, cu maistrul Vasile Roșu, să-i arate că fapta lui e nedemnă și înapoiată, să mobilizeze opinia publică a uzinei împotriva purtării lui Vasile și să-l ajute astfel pe maistru să se îndrepte.”
În loc să procedeze astfel, Pantelimon din nuvelă se poartă ca orice îndrăgostit. Altfel spus, ca un neghiob:
„Dar dacă așa se petrec lucrurile în viață, în munca de zi cu zi, dacă așa se comportă muncitorii înaintați – nu la fel se întîmplă în nuvela lui Ieronim Șerbu. Pantelimon cade pradă unei meschine frămîntări, cu un pronunțat caracter mic-burghez. Multă vreme el stă și se tot frămîntă dacă să scoată adevărul la iveală sau nu. Și de ce se «frămîntă» oare atît de mult? Pentru că se teme să nu piardă dragostea Floricăi. Pantelimon e sigur că dacă îl va critica pe maistrul Vasile va fi părăsit de fata pe care o iubeşte. Să nu credeţi că el mai are vreo îndoială asupra caracterului Floricăi: nu, el e sigur că dacă vorbeşte «o va pierde» (pag. 68). Numai gîndul că s-ar putea să piardă o astfel de «comoară» de fată, îl face pe Pantelimon să simtă «o destrămare în rădăcinile lui cele mai adînci»”.
Conştiinţa de scriitor realist-socialist îl obligă pe Ieronim Şerbu să-i taie lui Pantelimon şovăielile. El „dă în vileag fapta lui Vasile”.
Florica, fata tatii, reacţionează cum ar fi reacţionat orice fiică iubitoare:
„Autorul ne arată apoi cum – cu sentimentul unui om nu prea curajos care se întinde pe masa de operaţie – Pantelimon se hotărăşe în sfîrşit să dea în vileag fapta lui Vasile. Şi iată că, într-adevăr, Florica Roşu, care îl socotea pe Pantelimon un «băiat bun» pentru că închidea ochii în faţa greşelilor tatălui ei, se supără foc pe omul pe care-l «iubea» şi nici nu mai vrea să-l vadă în ochi”.
Stendhal ar fi înţeles imediat ce se va întîmpla cu Pantelimon. Se va aprinde și mai tare.Criticii din Scînteia nu înţeleg însă:
„Credeţi că măcar această manifestare făţişă de înapoiere mic-burgheză îl va revolta pe Pantelimon? Nicidecum! Pasiunea lui se aprinde şi mai rău în faţa nazurilor de mic-burgheză egoistă şi răsfăţată ale Floricăi.
Autorul nu s-a ostenit cîtuşi de puţin să înţeleagă şi să pună problemele nuvelei la nivelul oamenilor înaintaţi, ci se mulţumeşte să fabrice tot acest conflict artificial şi meschin. Aşa cum a evitat o discuţie între Pantelimon şi Vasile Roşu, autorul evită şi o întîlnire lămuritoare între Pantelimon şi Florica, în care acesta să-i explice fetei că a-l iubi cu adevărat pe tatăl ei nu însemnează a-l menaja şi a-i apăra cusurile, ci a-l ajuta să şi le înlăture.
După cum se vede, autorul îl compromite tot mai mult pe Pantelimon. El nu socoteşte necesar să arate nici măcar că Pantelimon luptă cu adevărat pentru dragostea lui, ajutînd-o pe Florica să se ridice la nivelul unei atitudini muncitoreşti faţă de întreaga situaţie”.
Concluzia articolului e limpede:
Aceasta nu e iubire între doi muncitori adevăraţi, iar Pantelimon n-are cum să fie, după cum se poartă în amor, un muncitor fruntaş:
„Coperta cărţii şi tema nuvelei caută să-l înşele pe cititor atunci cînd îi prezintă o «poveste de dragoste» între doi tineri muncitori. Aici nu e vorba de muncitori adevăraţi. Aici nu e vorba de o dragoste adevărată. Nuvela nu ne prezintă un sentiment înalt şi nobil al oamenilor din zilele noastre, o dragoste bazată pe stimă reciprocă, pe o comunitate de gînduri şi preocupări, pe un ideal comun de luptă.
În nuvelă este înfăţişată dragostea meschină între doi oameni înapoiaţi, obişnuiţi să-şi tolereze cusururile. După cum reiese din text în intenţia autorului, Pantelimon nu e un oarecare, ci un fruntaş în producţie, un tînăr din zilele noastre. E limpede însă că pe un asemenea om nu l-ar răbda inima să se facă complice – fie şi numai vremelnic – cu o atitudine înapoiată, străină de interesele clasei muncitoare, ca aceea a lui Vasile. În nuvelă însă, aşa cum am văzut, Pantelimon e un laş şi un înapoiat, un om de paie, şters şi neinteresant. El pare cuprins de ruşine pentru faptul că a îndrăznit odată să fie principial şi a dat în vileag fapta necinstită a lui Vasile Roşu. Iar cînd dă cu ochii de acesta se sperie atît de rău, încît scapă din mînă tocul cu care tocmai scria. E atît de lipsit de demnitate, încît, atunci cînd bătrînul maistru găseşte de cuviinţă să-l dea afară din casă, el, cu degetele tremurînde, îşi face iute bagajul şi pleacă într-un fel umilitor şi caraghios, fără să schiţeze măcar un gest de protest.”
Vasile Roşu e tatăl Floricăi, tatăl iubitei lui Pantelimon. Explicabil omeneşte de ce atît Pantelimon, cît şi Florica se poartă frumos cu el.
Articolul din Scînteia e tare supărat pe Vasile Roșu:
„Deosebit de supărătoare este mentalitatea imprimată de autor eroilor pe care-i dă drept oameni înaintaţi. Maistrul Vasile Roşu – personaj cu multe apucături înapoiate – duce totuşi o viaţă tihnită, în mijlocul celorlalţi eroi lăudaţi ai nuvelei. Cu toţii se întrec în a cocoloşi mai mult sau mai puţin cusururile lui Vasile.
Autorul întreţine în rîndurile eroilor săi un spirit mic-burghez, de «complezenţă» şi împăciuitorism faţă de lipsuri, de toleranţă faţă de tot ceea ce frînează îndeplinirea planului de producţie, un spirit străin de clasa muncitoare”.
Fii primul care comentează