Personaj. Dintre toate personajele interminabilului serial Soleiman Magnificul, tradus la noi cu titlul de telenovelă turcească, Sub domnia iubirii, cel mai complex și prin asta cel mai adevărat mi se pare Ibrahim, Marele Vizir. Despre insul real, istoric, destul de cunoscut chiar pe Google (cînd postezi Ibrahim printre primele opțiuni e cea de Ibrahim de Parga, ceea ce înseamnă că și azi e un nume căutat), Wikipedia, varianta românească, scrie următoarele:
„Pargali Pașa Ibrahim a fost un prieten din copilăria lui Soliman. Ibrahim a fost de origine greacă-ortodoxă și atunci când era tânăr a învățat la Școala Palatului în cadrul sistemului devshirme. Suleiman l-a făcut falconer regal, apoi l-a promovat la primul ofițer din dormitorul regal. Ibrahim Pașa a fost promovat la gradul de mare vizir în 1523 și comandant-șef al tuturor armatelor. Soliman i-a dat autoritate lui Ibrahim peste toate teritoriile turcești în Europa, precum și comanda trupelor care locuiesc în cadrul acestora în timp de război. Potrivit unui cronicar din secolul 17, Ibrahim i-a cerut lui Suleiman să nu-l promoveze la aceste poziții înalte, temîndu-se pentru siguranța lui, la care Suleiman a răspuns că sub domnia lui, indiferent de circumstanță, Ibrahim nu va fi pedepsit cu moartea. Cu toate acestea, Ibrahim în cele din urmă a scăzut relațiile cu Sultanul. În timpul celor treisprezece ani ca mare vizir, ascensiunea sa rapidă la putere și acumularea de avere mare a făcut mulți dușmani lui Ibrahim. Rapoartele au ajuns și la sultan. Ministrul de Finanțe Iskender Celebi s-a certat cu Ibrahim. Ultimele cuvinte a lui Celebi au fost de a îl acuza pe Ibrahim de conspirație împotriva sultanului. Aceste cuvinte spuse pe patul de moarte l-au convins pe Suleiman că Ibrahim nu îi mai este loial și pe 15 martie 1536 corpul neînsuflețit a lui Ibrahim a fost descoperit în Palatul Topkapî.”
Nu doar iubirea față de Hatice, sora Sultanului, dar și conștiința că trăiește pe o lamă de pumnal, în orice clipă putînd să-și piardă viața, face din Ibrahim un personaj de forță, dintre cele create de un Shakespeare ce se ia în serios
Așa zisul dizident. Printre cei care dau fuga la TVR ca să-l condamne pe Tiran (ce clișeu din cațavencismul de tip caragialean!) se numără și Dumitru Popescu. Nu mai țin minte cum și-a motivat el datul buzna în instituția cucerită de Revoluționari. Teodor Brateș notează în volumul unu al cărții Trilogia Revoluției Române în direct că Dumitru Popescu n-a fost lăsat să vorbească de el, Teodor Brateș, și că a venit imediat un episod ciudat:
„La puțin timp după episodul Dumitru Popescu, m-a sunat la telefon Dan Deșliu. Mi-a spus textual: «Am aflat că Adrian Păunescu vine să vorbească – și el – din Studioul 4. Dacă-l bagi în emisie, te belim, te scalpăm!» N-a fost cazul, deoarece Adrian Păunescu n-a apărut (atunci) în Studioul 5. Cam atît despre interdicții. În rest, numai cine n-a dorit n-a vorbit din Studioul 4.”
Dan Deșliu nu va rămîne în istoria literaturii române nici măcar cu un vers. N-avea pic de talent în anii proletcultismului. Alții, care au scris și publicat năzbîtiile comandate de semidocții de la Partid, mai aveau talent. Dan Deșliu, totalmente fără har, a devenit cel mai bine plătit autor al anilor staliniști. E semnatarul celor mai comice texte literare din vremea respectivă: Minerii din Maramureș, Lazăr de la Rusca, Cîntec pentru Tovarășul Plan. Spre finele domniei lui Nicolae Ceaușescu se face dizident. Nu e de mirare că mașinăria de spălat cadavre a Securității îl transformă brusc într-un Simion Stîlpnicul al dizidenței oamenilor de cultură. Se trece cu buretele peste ipostaza de păduche al proletcultismului, peste banii luați cu ghiotura pe veritabile baligi de vacă din punct de vedere literar, prin tirajele uriașe, dar și prin premiile de stat dobîndite.
Iată-l pe lista Premiilor de Stat pe 1949, anunţate în 11 martie 1951:
Clasa I-a: M. Sadoveanu, „Mitea Cocor“, A. Toma, „Cîntul vieţii“ (1894-1949); clasa a II-a: Asztalos Istvan „Vîntul nu se stîrneşte din senin“, Petru Dumitriu, „Nopţile din iunie“ (nuvelă), D. Deşliu, „Lazăr de la Rusca“ (poem), M. Banuş, „Ziua cea mare“ (piesă de teatru), Camil Petrescu, „Bălcescu“ (piesă de teatru).
Premiile pe 1950 şi 1951 anunţate în 25 noiembrie 1952: Proză: clasa I-a: Petru Dumitriu, „Drum fără pulbere“; clasa a II-a: Al. Jar, „Sfîrşitul jalbelor“, Kovacs Gyorgy, „Cu ghiarele şi cu dinţii“, E. Camilar, „Temelia“, V. Em. Galan, „Zorii robilor“, I. Călugăru, „Oţel şi pîine“; clasa a III-a: Horvath Istvan, „Brazdă peste haturi“, Nicolae Jianu, „Cumpăna luminilor“; Poezie: clasa I-a: Dan Deşliu pentru volumul „În numele vieţii“ şi poemul „Minerii din Maramureş“, M. Beniuc pentru poeziile publicate în 1950 şi 1951.
Sumele primite pentru premii erau uriașe prin raportare la cîștigul marii majorități a populației, mai ales că multe texte, precum cele semnate de Dan Deșliu, nu presupuneau un minim efort. Scriam în Istoria literaturii române proletcultiste:
„Pentru a înţelege efectul stimulator al noilor măsuri să mai precizăm că sumele de bani pentru Premiile Academiei şi, începînd cu 1950, Premiile de Stat, erau considerabile faţă de veniturile altor categorii ale populaţiei. În timp ce salariul mediu al unui muncitor era în 1949 de aproximativ 5500 lei lunar (la valoarea de atunci a leului), cel mai mare salariu din mediul muncitoresc (grupa I, categoria a 8-a, grupa celor mai dificile sectoare, siderurgie, minerit şi cea mai înaltă categorie de calificare) era de 9.776 lei lunar, Premiul Academiei era de 200.000 lei, iar Premiul de Stat, conform Decretului de instituire al Premiului M.A.N. nr. 447 din 23 decembrie 1949, publicat în Buletinul Oficial al R.P.R., an I, nr. 84 din 29 decembrie 1949, de 500.000 lei pentru clasa I şi 200.000 lei pentru clasa a II-a. Şi alte premii de mai mică importanţă prevedeau sume de bani însemnate la acel moment. Premiul I la concursul anunţat de Ministerul Artelor şi Informaţiilor în 20 aprilie 1949, concurs adresat cu precădere debutanţilor, era de 50.000 lei pentru o nuvelă premiată şi de 30.000 lei pentru o poezie premiată, de 5 ori şi respectiv 3 ori salariul unui miner.”
Citez din Istoria literaturii române proletcultiste despre cultul de care se bucura Dan Deșliu:
„Cauza unei astfel de întîmplări constă în identificarea exagerată a operei lui Dan Deşliu cu realismul socialist, monopolul principialităţii în creaţia literar-artistică. Sub acest semn, orice efort de a analiza critic poezia lui Dan Deşliu e etichetată politic. Posibila punere la îndoială a valorii lui Dan Deşliu e astfel demascată de Mihai Novicov în studiul «În numele vieţii», Viaţa românească nr. 1, ianuarie 1950:
«Opera lui Dan Deşliu este o poziţie înaintată în dezvoltarea poeziei noastre tocmai prin aceea că – inspirîndu-se bogat din viaţa, lupta şi munca poporului – reuşeşte să fie în mare măsură purtătoarea celor mai caracteristice calităţi şi tendinţe ale poeziei noi, legată de lupta cea mare a poporului. Iar acei care-i contestă calităţile, dovedesc – fie că-şi dau sau nu seama – că se aşază pe aceeaşi poziţie cu duşmanii acestei poezii noi, revoluţionare»”.
Fii primul care comentează