Comentariul meu de pe vremuri, Un roman kitch, romanul Insulele, de Corneliu Leu, editura Albatros, 1982, merită republicat din două motive:
1. Dă seamă de cam ce prostii se publicau pe vremuri.
2. Depune mărturie de înclinația mea spre pamflet.
Cu „Insulele“, roman publicat la Albatros, Corneliu Leu reuşeşte să adune într-o singură carte o cantitate de macabru depăşind definitiv pe cea pe care ne-ar putea-o oferi, în mii de cărţi, istoria literaturii române de la origini pînă în prezent. Cele 400 de pagini ale romanului constituie spaţiul în care se petrec, fără complexe, toate grozăviile posibile, astfel încît, la sfîrşitul cărţii, nu numai eroii, dar şi cititorii, răsuflă uşuraţi că au scăpat cu viaţă: un oraş bombardat zilnic în 24 de raiduri crîncene, cu un dozaj în tururi realizat de un computer şi imprevizil locuitorilor, care se ascund pe unde pot, inclusiv în guri de canal, lupte cu cobre, în urma cărora se iese din arenă în stare cataleptică, ospeţe cu creier de maimuţă vie, în timpul cărora, paradoxal, se vomită pe rupte, condamnări la moarte prin dare la crocodil, masacre de proporţii. Asupra celor mai crude grozăvii se insistă îndelung, sadic, autorul manifestînd o deosebită plăcere de a le explica în detaliu şi, mai ales, de a le nuanţa. E important de ştiut că în materie de execuţie prin dare la crocodili există şi favoruri, hăpăirea de către respectivele reptile avînd şi ea unele nuanţe, dependente de bunăvoinţa călăilor:
„Cu un glas doct, de specialist bine format în cele aproape şase săptămîni de specializare, el vorbea şi de posibilitate de a se lăsa funia mai lejeră ca muşcăturile să nu înceapă de la picioare, în care situaţie, condamnatul este devorat în mai multe bucăţi vii, urmînd apoi un timp întreg pînă cînd ajunge să-şi dea duhul. Prin cîteva palme de funie în plus, ascunse într-un nod de care ştie doar condamnatul, el poate oferi crocodilului drept pradă de la început un organ vital, prin care îşi asigură sfîrşitul rapid. În fine, o a treia promisiune,era de a exersa cu condamnatul chiar în seara aceea o mişcare prin care tîmpla să-i ajungă de prima dată în dreptul unui colţ al crocodilului sau, dacă nu tîmpla, în cel mai rău caz ochiul, iar moartea să survină mai înainte de a-şi simţea ţeasta cedînd crocant sub maxilarele atît de vestite ca forţă“.
Astfel de scene crude, mărturie a unei imaginaţii suspecte, se înscriu într-o atmosferă generală sordidă, în care greţosul domină. Iată, de exemplu, ce i se înfăţişează la un moment dat, eroului principal:
„Pentru că fotografiasem nişte peşti care săreau din apă de dedesubtul unor closete la fel de lacustre ca şi locuinţele, întrecîndu-se care să prindă mai din zbor fecalele care cădeau de sus.
Răsuna, deci, rîsul meu amuzat şi răzbunător care prostea feţele pătrate ale următoritorilor ca şi cum le-ar fi pleznit cu jeturi de apă, ca şi cum aşi fi luat în pumni apă şi le-aş fi aruncat-o în ochii cu cornee gălbuie, în acelaşi ritm – hop-hop, hop – în care săreau peştii lacomi sub scîndura cu gaură pe care o fiinţă gemea încet, uşurîndu-se“.
Pentru a descrie această atmosferă, oamenii care se mişcă în cadrul ei, autorul are la dispoziţie un registru îngust de imagini, între cleios şi puturos. Astfel, se vorbeşte de „întunericul puturos din jur“, de „căldura leşinoasă şi greţoasă“, de faptul că „era zăduf, mirosea a sînge clocit“. În adăpostul în care coboară eroul principal „e o duhoare caldă şi mirositoare ca un putregai de holeră“, pentru că astfel de adăposturi sînt săpate „în pămînt sărăturos cu miros de urină stătută“. Urinatul e, de altfel, una din imaginile artistice preferate ale autorului pentru că iat-o utilizată pînă şi în descrierea regnului vegetal:
„Doar pe linia orizontului, copacul smintit ca un bătrîn decrepit ce nu-şi mai poate ţine udul, tot şiroia către noi dîra de nisip curgător“.
În jurul eroului se mişcă o mulţime trăită în subsoluri umede, lunecoase:
„Era o mulţime tristă, cu amprenta famelicului pe feţele contaminate de o paloare cancerigenă“, „trupuri slabe, osoase, strîmbe, vizibile sub pielea flască sau rigidă lipsită de elasticitatea strălucitoare a celei sănătoase“. Apoi, cutare personaj are un „zîmbet cleios“, la un altul se vorbeşte de „zîmbetul cleios care-i ungea faţa cu scîrnă“ şi nu e de mirare că naratorul atins în treacăt are o reacţie pe potrivă: „m-am scuturat de degete ca de nişte insecte scîrboase“.
Evident, cum asemenea grozăvii nu se pot petrece pe teritoriul României de azi, fie şi din absenţa materiei prime (cobre, crocodili, locuinţe lacustre), acţiunea romanului e plasată undeva, în Extremul Orient, pe nişte insule vag precizate geografic, tocmai pentru ca grămădirea de oribilităţi pe metrul pătrat să nu fie fatal confruntată cu un teritoriu real.
În intenţiile sale, „Insulele“ se vrea un roman-parabolă despre pericolul militarismului devenit mod de a fi şi de a gîndi al oamenilor.
În realitate însă, în datele sale fundamentale (exotism, scene tari, intrigă poliţistă, schematism al personajelor, filozofie măruntă, absenţa oricărei preocupări de stil), „Insulele“aparţine subliteraturii, mai precis acelor romane de serie neagră care-şi plasează acţiunea în Extremul Orient pentru a putea născoci acolo, mult mai lesne decît acasă, întîmplări incredibile. E acesta un rezultat direct şi fatal al întîlnirii ambiţiilor romanului cu o puternică, irezistibilă aproape, înclinaţie către kitsch a autorului. Ambiţios asumate, condiţiile parabolei moderne (deformarea realităţii în scopuri demonstrative, inserţia în epic a meditaţiei filozofice, linearitatea personajelor concepute ca personaje-idei) au constituit terenul pe care a înflorit deplin modul kitsch de a vedea lumea şi viaţa al autorului: lipsa de măsură şi de bun simţ, înclinaţia către senzaţionalul ieftin, tentaţia filozofării banale, sentimentalismul desuet. Aparţinînd acelor creaţii care scapă intenţiilor autorului, care se constituie, deci, independent de voinţa acestuia, din date obscure, „Insulele“ reprezintă una dintre întruchipările viziunii kitch, prezentă în multe creaţii literar-artistice din ultimul timp. Semnificativ pentru o realitate mai amplă, pentru o serie de cărţi care ridică nu atît problema talentului sau a netalentului, cît a viziunii în literatură romanul „Insulele“ justifică pe deplin gestul cronicarului de a-l comenta cu toată apartenenţa sa la subliteratură.
Există mai întîi, ca o componentă a viziunii kitch asupra lumii şi vieţii, entuziasta credinţă în senzaţionalul ieftin din politică şi ştiinţă, difuzat pe scară largă de revistele magazin. Războaiele de azi nu sînt altceva decît poligoane experimentale pentru armamentul marilor puteri, dirijarea genetică a viitoarei personalităţi, existenţa unor arme secrete înfricoşătoare, vizitele extratereştilor – iată cîteva din adevărurile puse la îndemîna cititorului mediocru de presa de senzaţie şi, pe care, însuşindu-şi-le entuziast, acesta are impresia că se află în miezul problemelor contemporane. Cîteva dintre aceste adevăruri kitsch sînt asumate şi de romanul lui Corneliu Leu, constituind, dealtfel, înseşi temeiurile acţiunii. Astfel, războiul de eliberare despre care trebuie să scrie Cornelius, eroul principal, se dovedeşte în cele din urmă pus la cale şi chiar dirijat de trusturile de armament pentru a-şi verifica produsele, întreaga istorie a confruntărilor, de la declanşare pînă la intrarea eliberatorilor în principalele oraşe, dovedindu-se un vast poligon experimental. Asemănător, marea putere interesată în vînzarea armamentului dirijează genetic fătul în direcţia formării unui bun soldat, şi, pentru a viitorul său copil să nu fie supus acestei mutaţii, eroul principal provoacă un avort într-o scenă de o cruzime tipică romanului:
„I-am luat cunoştinţa şi apoi am început să lovesc, să lovesc, să lovesc şi să fac tot ceea ce poate face un tată disperat cînd vrea să scape de fătul asupra căruia şi-a început aplicarea concepţiilor lui un om ca generalul…
Cînd m-am liniştit, am trecut în vîrful degetelor pete lacul e sînge, am luat frumoasa rochie cu trenă, am aruncat-o deasupra Cristinei şi am privit dantelele cum se vopseau în culoarea sîngelui“.
Aceluiaşi domeniu, al viziunii kitsch transpuse în literatură, îi aparţine şi emiterea unor banalităţi cu aerul că ar fi zguduitoare meditaţii. Ca de exemplu:
„Sîntem ca nişte acumulatori pe care existenţa ne încarcă şi noi simţim nevoia să ne descărcăm. Tot aşa trupul ni se încarcă mereu cu seminţe de urmaşi şi simte în aceeaşi măsură nevoia să se scape de ele, adică să se descarce, mintea ni se încarcă de gînduri şi nu poate scăpa de ele decît în prezenţa unui semn căruia i se poate transmite“.
Pentru un roman, unul dintre cele mai severe examene îl constituie istorisirea de dragoste. Există în fiecare autor, obscură, ieftina nostalgie a unei iubiri fatale cu o femeie misterioasă, rod deseori al lecturilor proaste din copilărie şi adolescenţă. Deosebirea dintre un autor adevărat şi unul kitsch constă în faptul că ultimul nu are luciditatea de a-şi cenzura această nostalgie. În „Insulele“ corespondenta de război Cristina, viitoare iubită a eroului principal şi pozitiv, Corneliu, e o femeie misterioasă. Notele ei definitorii o înscriu în categoria femeilor de care sînt îndrăgostiţi toţi bărbaţii. Blondă, evident, ea are „sîni învolţi şi talia minusculă“, „mişcări elegante pe picioarele sculptural alungite“. De mers, merge „cu paşii ei întinşi, cambraţi şi ţinuta suplă, provenind neîndoielnic dintr-o copilărie purtată prin şcoli de balet“. Alte amănunte aparţin tot excepţionalului: „linia elegantă a şoldurilor“, „buzele ei frumos modelate şi obrazul fin“, „ochii verzi“, „fruntea înaltă şi luminoasă“. Dar adevăratul caracter de excepţie îl dă o trăsătură destul de rară între femeile de frumuseţea ei: pasiunea muncii:
„Muncea intens, extirpîndu-ţi (sau, mai bine zis, electrocutîndu-ţi, dizolvîndu-ţi, spulberîndu-ţi) orice instinct de a o vedea sau aprecia ca femeie, impunîndu-ţi brutal, categoric şi pe moment, numai atributele ei în plină activitate: pricepere, decizie, siguranţă de sine, precizie“.
Evident, cu asemenea femeie iubirea nu poate fi decît fatală. În romanul lui Corneliu Leu scenele de amor trădează clar o viziune kitsch dominată de nostalgia învălmăşelii erotice: „Şi ne-am trezit cu răsuflările sufocate de vehemenţa sărutului ce ne lipea într-o atracţie a cărei putere era de natura fizică a cîmpurilor atomice“ sau „Într-adevăr, tremura. Intrase în vibraţie, iar satisfacţia receptării vorbelor, verbului şi imaginilor o simţeam prin felul în care buzele ei executau tainice raiduri deasupra obrazului meu, scriindu-mi pe el, nerostite cuvinte de dragoste“.
Culmea scrierii kitsch o reprezintă însă limbajul preţios, bombastic. Din nevoia de a părea altceva decît ceea ce este, un autor kitsch apelează cu generozitate la un limbaj umflat, ridicol în preţiozitatea sa. Prin acest limbaj în „Insulele“ cele mai fireşte gesturi apar de o neînchipuită complicaţie. Astfel, în loc de a auzi lupta, autorul zice „urmărirea prin auz a luptei“, în loc de un rîs artificial, „un rîs elaborat în urma deciziei bine studiate a faptului că era necesar să se manifeste astfel“. Iată şi alte cîteva exemple: „Mi-am dat seama, deci, în subconştientul existenţei mele“, „Noi, oamenii, putem fi crezuţi deoarece avem avantajul că auzul ne rămîne încordat fără vreo expresie în ciulitul urechii“, „În jurul meu se iscase o agitaţie neobişnuită, figurile aveau schime de la neînţelegere pînă la stupoare“, „Eu simţea şi parfumul glasului, parfum care-mi anestezia ideea ce pătrunsese azi noapte în adîncurile conştiente ale gîndirii mele adormite“.
În materie de limbaj, preţiozitatea e întrecută doar de vulgaritate:
„Aş fi vrut să iau microfonul şi s-o înjur în faţa întregii omeniri: sau s-o bat, s-o bat la fund ca pe un copil prost şi încăpăţînat, să i se vadă pe ecrane chiloţii scurţi intraţi între fesele roşite de palmele mele“, „În pofida modului ofertant în care-şi purtau pulpiţele în orele de serviciu nemilitarizat“. „Întregul serviciu era asigurat de o mulţime de fete dolofane, individual greu identificabile, cu pulpiţe şi sîni prelungi“. „Împins de sînii lor incompatibili cu momentul“. Să adăugăm acestora, în final, şi stîngăciile stilistice de care e plin romanul. Iată cîteva dintre ele: „Simţeam prezenţa ei sonoră, prezenţa ei fizică şi, în special, prezenţa voinţei ei“, „Cristina, vorbind, după obicei, cu toată faţa deodată. Cu buzele, cu ochii, cu fruntea, cu pleoapele, cu nările şi chiar mai mult decît cu ele: chiar cu cea mai nemişcată parte a fizionomiei, cu nasul“. „O aveam în raţele mele pe ea“. „Ea m-a sărutat lung, mîngîietor, tulburîndu-mă în întregime“. În cele mai multe cazuri, nestăpînirea limbii române joacă autorului feste înfiorătoare. Iată, de exemplu, cum e descrisă apariţia iubitei la o recepţie: „Purta rochie de seară, cu un decolteu imens deschizîndu-se între sîni, ocolindu-i umerii, şi ajungînd pînă acolo unde se conturau fesele“.
Fascinantul spectacol al unor improprietăţi de limbă, romanul „Insulele“ de Corneliu Leu, este de fapt, regretabilul spectacol al unor improprietăţi de gîndire.
Fii primul care comentează