Trucul privirii străinului e folosit cu brio în Baltagul de Mihail Sadoveanu pentru a surprinde constrastul (tipic sadovenian) dintre realitățile orășenești surtucare și realitățile rurale autentice. Vitoria Lipan se decide să meargă la Piatra pentru a depune jalbă la stăpînire despre Nechifor cel dispărut. Femeie de la munte, resemnată a trăi departe de viața oficială, Vitoria gîndește astfel despre lumea din vale:
„Acolo vrasăzică e stăpânirea împărătească. Ş-aşa în toate tîrgurile sunt slujbaşi, primari, prefecţi şi poliţai, pînă la Bucureşti; şi la Bucureşti stă pe tron regele şi dă porunci tuturora. Bun lucru, neapărat, să ţie asemenea rânduială; toate să se facă după poruncă şi să se scrie ce s-a făcut. Aşa se cunoaşte prin tîrguri cine cumpără vite şi cine vinde, şi care încotro se duce. La Dorna de-asemeni. Nu-i ca în sus pe Tarcău, unde oamenii trăiesc cum au apucat şi cum îi taie capul. Dacă făptuieşte unul o poznă, ori o moarte de om, se duce prin stîncile munţilor şi se hrăneşte cu zmeură ca urşii, pînă ce-l alungă la vale iarna. Atuncea-l prind oamenii, îl leagă şi-l dau pe mîna stăpînirii devale.
Adevărat că pînă la năcazul acesta care s-a abătut asupra casei ei nici nu i-a păsat şi n-a avut nevoie de nici un fel de slujbaş al măriei sale. Şi-a văzut de gospodărie şi de oi; a vîndut brînză, a dat în mîna perceptorului vama şi birul – ş-atît. Şi chiar asta era mai mult treaba omului. Nechifor Lipan le cunoştea pe toate şi ştia orişicînd la ce uşi să bată şi la ce slujbaşi să se înfăţişeze, căci el umbla din tinereţă în ţara cealaltă de devale; ea însă, ca o femeie, rămăsese în sălbătăcie. O ajungea mintea ce are de făcut, însă faţă de o lume necunoscută păşea cu oarecare sfială.”
De mare efect e și lumea de la prefectura de Piatra, văzută de o femeie care n-a mers în viața ei cu trenul:
„După răsăritul soarelui, a doua zi, a fost în Piatra. Tîrgul îl mai văzuse, la iarmaroace; însă îl ştia dinspre alte părţi; a îmbulzelilor de lume, a petrecerilor, a crîşmelor unde-i bateliştea muntenilor. Poposi cu flăcăul la un han ştiut. Au poftit carne friptă grătar şi pîine albă ş-au băut o carafă de vin. Cum a deschis gura să întrebe, Vitoria a aflat îndată unde poate găsi pe domnul prefect. Asupra unei trebi care s-a petrecut în afară de tîrg, în hotarele ţinutului, numai prefectul are putere. A lăsat sania cu flăcăul la han şi s-a dus singură. A nimerit. Dacă ai gură să întrebi, nimereşti orişiunde.
A găsit o casă mare şi frumoasă cu mai multe rânduri. S-a simţit îndată cu inima liniştită când a văzut umblînd pe acolo oameni îmbrăcaţi ca şi prin părţile ei. I-a întrebat, i-au spus că acolo sînt şi judecătoriile unde se judecă pricinile. Şi acestea le ştia de la Nechifor Lipan, dar se apropia întîia oară de ele.
S-a suit sus la rîndul al doilea pe trepte largi. A întrebat-o un aprod bătrîn pe cine caută. Caută pe domnul prefect.
– Tare bine; s-aştepte pînă ce i-a veni rîndul.
Aşteaptă. Îşi face socoteală în minte cum să spuie, cu vorbe mai potrivite, întîmplarea.
I se înnegurează privirile cînd intră într-o odaie frumoasă şi scumpă. Prefectul nu-i nici bărbos, nici nu fumează din ciubuc, nu-i nici încruntat. E un bărbat tînăr, cu obrazul ras, cu părul scurt, pieptănat în două părţi. Cu straie cernite. Dar zîmbeşte, căci n-are grijile ei.
Fără a se mişca din locul lui, se uită la munteancă. Îşi potrivise în grabă casînca de mătasă, îşi lepădase cojocul. Nu mai era tînără, dar avea o frumuseţă neobişnuită în privire. Ochii îi luceau ca-ntr-o uşoară ceaţă în dosul genelor lungi şi răsfrînte în cîrligaşe. Simţindu-se admirată, femeia îşi regăsi îndată înfăţişarea pe care o avea cînd se uita în oglindă, c-o lumină abia simţită de rîs.
– Despre ce-i vorba, nevastă? Ce vînt te-aduce? întrebă omul stăpînirii. Se juca, privind-o, c-un cuţit de os.
– Nu m-aduce vînt bun, domnule prefect. Mi-a plecat soţul de-acasă acu şaptezeci şi trei de zile şi încă nu s-a întors. S-a dus la Dorna după nişte oi. Nu mi-a scris, n-am aflat ştire de la nimeni. Stau aşa; îl aştept şi nu vine.
– De şaptezeci şi trei de zile? E cu putinţă? S-a dus să cumpere oi? Avea bani?
– Avea; ca să plătească ciobanilor de la Rarău.
– Şi n-a dat nici un semn?
– Nici unul.
– Atuncea l-au prădat hoţii şi l-au răpus.
– Alta nu poate fi… şopti munteanca, lovită în inimă: aşa îmi arată şi visul pe care-l am întruna.
– S-ar putea să fie şi altceva.
– Într-adevăr; poate să se fi oprit la o casă străină. Acuma aş dori să fie aşa.
Prefectul clătină din cap, privind-o puţintel pieziş. Avea un spasm de plîns, pe care-l înghiţi îndată. C-un deget lepădă pe rînd lacrimile din ochi.
– Trebuie să dau ordin să se cerceteze, vorbi el cu bunăvoinţă. Să-mi faci o plîngere şi să mi-o aduci.
Femeia dădu din cap de sus în jos.
– Ai înţeles?
– Am înţeles.
– Să pui pe un slujbaş de-aici, ori pe un avocat, să ţi-o scrie; să-i lipeşti timbru, şi să mi-o aduci ca să scriu pe dînsa rezoluţia.
Munteanca iar dădu din cap.
– Ai înţeles?
– Am înţeles.
– Nu fi prea supărată; încă nu ştim nimica.
– Ba eu ştiu, răspunse deodată întunecată munteanca.
Îi sta ş-aşa bine. Omul stăpînirii trase un chibrit şi-şi aprinse ţigara. Vitoria se înclină din umeri, se întoarse, pipăi clampa şi ieşi. Era ameţită. Nimene pîn-acuma nu-i deschisese lumină înspre locul acela de întuneric, care se cheamă Dorna. Deşi ştiu, icoanele tac. Iată, dintre oameni, slujbaşul regelui a fulgerat un cuvînt, care-i adevărul. Acest cuvînt stătea şi-ntr-însa, numai nu îndrăznea să-l scurme. Pe Nechifor l-au răpus răii.
Îşi ridică în braţe cojocul de lîngă uşă şi se uită în juru-i. Nu vedea bine din pricina lacrimilor; îşi şterse genele de blana aspră. Aprodul cel bătrîn şi de treabă o observă în tăcere, scărpinîndu-şi cu arătătorul mânii stîngi bărbuţa albă. Cu dreapta stăpînea clampa de la uşa domnului prefect.
– Ce mai vrei, nevastă? Poate ai nevoie de ceva.
– Am nevoie, să-mi scrie careva o jalbă.
– Se poate, de ce nu? Ce fel de jalbă? Pentru care pricină?
– O jalbă, despre omul meu care s-a dus pînă-ntr-un loc şi de atuncea a trecut vreme şi nu s-a mai întors.”
Fii primul care comentează