Cînd podurile se ridică pentru noaptea cea lungă nu mai poți gîndi la fel ca în zilele în care aștepți răsăritul de soare și ești gata să lupți. Te îmbunezi și te apropii de starea de înțelepciune. Ce a mai rămas din zilele de încrîncenată dispută? Abia se mai simte cenușa lor. Unde sunt cuvintele? Resentimentele? Vinovățiile? Două decenii și jumătate am stat pe baricada cea ridicată în fața lui, amenințați de vorbele rostite la TVR.
„-Ei au întinat nobilele idealuri ale socialismului”.
Credeam că se întoarce, că revin! Credea și el sau încerca să treacă mai repede pe puntea îngustă între două lumi?
Ani de zile am fost convins că este singurul pericol pentru țară. Nu mi-am putut imagina că și noi reprezentăm cam același lucru.
Decenii la rînd ne temeam de el ca de moarte și l-am privit ca pe adversarul numărul unu al democrației. Unde îl prindeam în fața gîndurilor trăgeam fără milă.. Încet-încet, ne-am dat seama că nu este singur. Cîți de afară, cîți dinlăuntru? Şi de pe care parte? Am mutat baricadele din stradă în gîndire și în presă. Securitatea s-a mutat și ea. În partide, în economie și, evident, în televiziuni, în presă și, mai apoi, pe internet. Şi agenții străini, la fel.
Rezidențele s-au ascuns în instituții. El a rămas o țintă, o cauză, un vinovat, un paratrăsnet al tuturor tensiunilor din România. Au fost ani în care scriam despre el la foc automat. Mașina de scris și, mai apoi, calculatorul scriau singure.
După o zi în care l-am asaltat cu zeci de întrebări mitraliate s-a apucat să-mi răspundă. Cineva l-a sfătuit să nu o expedieze. Scrisoarea olografă a rămas în sertar și, peste ani, cineva mi-a oferit o copie. Mi-a fost teamă să o citesc. Rămîne pentru publicat peste ani. Conține răspunsul său la tot răul pe care i l-am făcut alături de Petre Mihai Băcanu și puținii alți jurnaliști din vechea generație.
Ion Iliescu n-a acceptat și n-a înțeles niciodată de ce a devenit pentru noi simbolul nenorocirilor aduse de comunism, mai ales că a încercat să-l consolideze oarecum logic și să-l facă mai digerabil. Plus responsabilul public de morții din decembrie, plus de cei de la mineriadă, plus groaza provocată în toată lumea de domolirea cu bîte a pornirilor și protestelor democratice, plus ritmul lent al trecerii din vechea orînduire în cea nouă, despre care nu știam mare lucru și care ni se părea ușoară ca floarea la ureche. Şi despre care am înțeles mai tîrziu, și noi și el, că se construiește chiar mai greu și mai migălos decît comunismul.
Se ridică podul între noi și cel mai important adversar din perioada tranziției. Decontul rămîne la îndemîna istoriei. Cînd i-am recitit ultimul interviu am început să mă îndoiesc. Chiar să-i prețuiesc cîteva dintre formulări.
„O ţară nu e niciodată săracă financiar, decât dacă e săracă cu duhul. Colapsul economic e şi un efect al carenţelor educaţionale şi privatizării, respectiv izolării, elitelor culturale”.
Care politician român de azi de la Cotroceni sau din Piața Victoriei este în stare să formuleze asemenea fraze și judecăți:
„De la elita bunei guvernări s-a ajuns la o antipatie generală faţă de tot ce înseamnă elite în România.
Cauzele acestui fenomen sunt multiple. Pe de o parte, elita culturală, de la care existau aşteptări politice, a confiscat sfera publică şi a pretins un monopol asupra adevărului. Din păcate, şi cineva trebuie să o spună, elitele au privatizat cercuri de influenţă şi forme de adevăr ale spaţiului public. Pe de altă parte, în loc să se deschidă maselor (…) elitele s-au înstrăinat de cei mulţi.
Ba mai mult, au simţit că se întinează dacă stau aproape de ei. Avem o elită căreia masele îi repugnă şi invers.
Faptul că elitele – culturale şi politice deopotrivă – au divizat sfera publică în ‘noi şi restul’ a făcut ca democraţia să fie tot mai străină meritocraţiei şi ca interesul majoritar al maselor pentru guvernare să scadă, spre indiferenţă şi neimplicare. De aici, absenteismul la vot, care este, în felul său, o probă de neîncredere în elitele culturale şi politice, singurele care ar putea ‘schimba ceva”.
Sunt fraze care rămîn în urma lui alături de alte judecăți de stînga, dar și de acuzele din dosarele nejudecate despre Decembrie 1989 și despre Mineriade.
Fii primul care comentează