Momente și evenimente comentate de mine. 15 septembrie 2009. Guvernul Boc își asumă răspunderea în Parlament de trei ori, pe trei legi. La vremea respectivă, am comentat pe larg, în Jurnalul național, această punere a Parlamentului între paranteze. Textul din 2 septembrie 2009 se intitulează semnificativ, trimițînd la un fenomen care se va generaliza după experimentul Băsescu:
Castrarea Parlamentului
„Practic, este timpul deciziilor. Fiecare român pierde pentru că deciziile majore privind reforma statului nu au fost încă luate. Timpul nu mai are răbdare cu noi, de aceea după dezbateri de mai bine de opt luni este timpul deciziilor pe ce înseamnă reforma statului și vom începe cu cele trei legi majore, pentru că, repet, această coaliție a fost înființată, printre altele, și pentru a realiza reforma statului. Dacă nu o va face, nu se mai justifică.”
Vorbele de mai sus nu sînt ale lui Napoleon I, nici măcar ale lui Ștefan cel Mare. Sînt ale lui Emil Boc. Ele au fost puse în văzduhul mediatic de autor în timp ce mergea pe jos, nu călare.
Din ton și conținut se desprinde însă un lucru sigur:
În numele partidelor care alcătuiesc așa-zisa Coaliție de guvernare, Emil Boc a anunțat pentru zilele următoare un ambițios proces de schimbare din temelii a statului român. Nu întîmplător am scris, Pentru zilele următoare. Reforma statului, un proces care reclamă, de regulă, timp îndelungat și mai ales dezbateri pro și contra, atît la nivelul Parlamentului, cît și al opiniei publice, urmează a se produce, în viziunea politicianului nostru, cît ai bate din palme și, evident, fără nici o dezbatere. Nici publică, nici parlamentară. Aceasta, deoarece, începînd cu legile Educației, toate legile despre care domnul premier spune că vor schimba din temelii statul român vor fi adoptate după un proces verificat în cazul Codurilor.
L-am numit, în absența unei formule oficiale, varianta prescurtată a trecerii prin Parlament. În toate parlamentele din istorie, inclusiv în Marea Adunare Națională, o lege e luată la purecat de comisii mai întîi, după care e dezbătută și adoptată, articol cu articol, de plenul fiecărei Camere.
S-a ajuns la această procedură nu pentru că așa ar cere democrația, ci pentru că așa cere viața.
Așa cum am arătat și în lungul și inutilul șir de articole dedicate Codurilor Juridice, Parlamentul n-a fost născocit, pentru că democrația avea nevoie de o floare la butonieră, ci pentru că dezbaterea și adoptarea unei legi prin proceduri normale asigură legii respective forța de supraviețuire în confruntarea cu complexitatea realității. O lege e făcută de cîteva țeste. Oricît de inteligente ar fi acestea, legea pe care o nasc ele n-are cum să țină cont de toate capcanele vieții cînd va fi aplicată. Parlamentul e astfel alcătuit încît legea se confruntă, înainte de a merge spre realitate, cu un examen serios. Chiar dacă el nu reușește să fie identic, se apropie cît de cît de examenul vieții. Trecută mai întîi prin comisii, legea se supune verificării unor specialiști. În plen, ea urmează a fi verificată de cîteva sute de oameni. Locul cîtorva țeste îl iau cîteva sute de țeste. Mai mult, dezbaterea parlamentară, supusă legilor transparenței, dă opiniei publice posibilitatea de a fi la curent nu numai cu prevederile legii, dar și cu mustrările care i se aduc.
Această cale e valabilă și pentru o lege fără prea mare importanță. Cu atît mai mult ea se impune în cazul legilor vizînd reforma statului.
Ce ne propune Emil Boc, vorbind în numele Coaliției de guvernare? O variantă originală a trecerii prin Parlament a unei legi!
Strînse într-un pachet, cum se întîmplă cu cele ale Educației, legile sînt trimise Parlamentului, mai precis unei Comisii special înființate. Acesta nu urmează să le supună procedurilor obișnuite. Distinșii aleși ai poporului își fac drum pînă la Comisie, citesc legile și, dacă au timp și chef, depun amendamente. Amendamentele ajung apoi la Guvern, care, dacă vor mușchii lui, ține cont de ele. Astfel date cu sclipici democratic, legile sînt adoptate prin procedura asumării răspunderii.
Aparține lui Emil Boc această inițiativă hazlie, care înlocuiește activitatea parlamentară cu un simulacru de activitate, iar Parlamentul cu o instituție decorativă?
Nici vorbă.
Ea aparține lui Traian Băsescu, un politician care a arătat în dese rînduri că Parlamentul, diferit de vapor, îl plictisește de moarte. A impus-o mai întîi la Codurile juridice. O impune, iată, prin Emil Boc și la legile menite a reforma statul. Lui Traian Băsescu îi aparține însă și o altă aserțiune din declarația lui Emil Boc. Și anume că actuala Coaliție nu-și justifică existența dacă nu purcede la reforma statului. O reformă, evident, în doi timpi și trei mișcări!
Contracandidații lui Traian Băsescu declară pe toate drumurile că, ajunși la Cotroceni vor reabilita democrația pervertită de actualul președinte. N-au ajuns încă la Cotroceni. Pînă vor ajunge, domniile lor sînt complici prin tăcere la castrarea principalei instituții a democrației: Parlamentul.
Fii primul care comentează