- Agresiunea este brutală pentru că a vizat (pe lângă țintele militare) asasinarea unor civili și a implicat atacuri împotriva unor ținte civile, făcându-i inclusiv pe civilii care nu au fost direct vizați victime nu colaterale, ci “necesare”.
- Agresiunea este neprovocată întrucât autorii ei au declarat că nu răspund vreunui atac al Iranului (care tocmai negocia cu SUA un acord menit să elimine posibilitatea dotării sale cu arma nucleară), ci lovesc “preventiv” (preventiv înseamnă a ataca fără a fi atacat, deci neprovocat)
3, Agresiunea este ilegitimă întrucât ținta strategică sugerată și anume aceea a schimbării regimului politic iranian este la dispoziția exclusivă a poporului iranian, nimeni altcineva neavând legitimitatea de a decide asupra conducătorilor acestuia sau a modului de organizare a statului său.
- Agresiunea este ilegală întrucât, potrivit dreptului constituțional american, războiul poate fi declanșat numai cu aprobarea Congresului SUA, iar potrivit dreptului internațional, recurgerea la forță în relațiile dintre state fără aprobarea Consiliului de Securitate al ONU este prohibită, cu excepția intervențiilor cu caracter umanitar (ceea ce nu este cazul).
- Agresiunea nu previne proliferarea nucleară întrucât ea întărește convingerea că tocmai arma nucleară este garanția cea mai eficientă a securității statelor; când două puteri nucleare – SUA și Israelul – țin cu tot dinadinsul ca o altă putere – Iranul – să nu devină nucleară, ele nu apără pacea lumii, ci supremația lor globală și dominația lor regională, ceilalți înțelegând că nu pot scăpa decât “nuclearizându-se”.
- Agresiunea previne:
– i. pe plan intern, liberalizarea vieții iranienilor (războiul nu este oxigen pentru libertate și pluralism, ci combustibilul autoritarismului și al restrângerii libertăților individuale);
– ii. pe plan extern, siguranța și stabilitatea Orientului Mijlociu, precum și salvgardarea păcii globale.
- Agresiunea, în condițiile psihologiei specifice culturii iraniene, cu totul diferită de cea americană și deloc înțeleasă de aceasta:
– i. consolidează unitatea poporului iranian în jurul actualei conduceri, în ciuda nemulțumirilor unor segmente importante ale societății iraniene față de ea (“nu schimbi caii când căruța trece vadul”, respectiv, nu faci reforme și nu extinzi libertățile când țara este în război extern);
-ii. întărește poziția conservatorilor intransigenți din conducerea regimului in detrimentul liberalilor reformiști flexibili.
- Agresiunea, nesocotind caracterul pluralist al sistemului de conducere iranian, cu delimitări de competențe precise, cu structuri de putere descentralizate și centre de comandă delimitate (percepția americană a acestuia ca o piramidă rigidă care se prăbușește de îndată ce îi tai vârful, este total greșită), a lăsat neatinsă capacitatea de reacție (politică, militară și diplomatică) a Iranului; deși perfect previzibilă, această reacție a surprins agresorul, confirmând avertismentele statelor din regiune (unele chiar aliate ale SUA), ca și pe cele ale majorității experților americani și europeni.
- Agresiunea a legitimat lovirea de către Iran a avanposturilor extrateritoriale americane din statele vecine (imediate și apropiate), ceea ce le-a creat daune colaterale, instabilitate și insecuritate; protestele anti-iraniene ale unora dintre acestea sunt cel mai probabil formale, ele fiind impuse atât de prezența armatei americane pe teritoriul lor, cât și de relațiile contractuale cu Israelul, și exprimând, aproape sigur, un joc la mai multe capete – public sunt condamnate loviturile militare iraniene îndreptate, de fapt, nu împotriva lor, ci a agresorului care le folosește teritoriul în scopuri diferite de interesele lor vitale, dar în culise se fac presiuni pentru revenirea la soluția politico-diplomatică.
- Agresiunea pune în lumină faptul că Rusia și China (ca și statele arabe din Golf sau Turcia) pe de o parte, nu sunt interesate de un Iran nuclear, dar pe de altă parte, se bucură de afundarea SUA în viesparul medio-oriental, în condițiile în care, în același timp, nu pot accepta căderea Iranului întrucât nu pot tolera hegemonismul regional al Israelului și nici tutela globală a imperialismului decadent american.
- Agresiunea, lipsită de o țintă strategică limpede și de dorința / putința unui angajament total (mai ales la sol) și de lungă durată a agresorului, nu va duce la înfrângerea Iranului, chiar dacă nu va asigura nici victoria militară a acestuia; pentru Iran (ca, de altfel, pentru toate popoarele orientale de multă vreme private de puterea necesară succesului pe câmpul de luptă) lipsa victoriei agresorului, obligat să plece acasă înainte de a-și fi putut atinge obiectivele, întrucât sistemul de acasă nu îi permite să stea aiurea prea mult, echivalează cu victoria, în timp ce pentru actorii euro-atlantici, în speță SUA, lipsa victoriei echivalează cu înfrângerea.
- Agresiunea reamintește teoria filosofică potrivit căreia lupta contrariilor se termină prin moartea ambilor combatanți, iar nu doar a unuia singur; de aceea, potrivit acestei teorii, după dispariția liderului suprem iranian, următorul scos din joc ar fi liderul suprem israelian.
- Agresiunea menită, potrivit declarațiilor israelo-americane, să provoace o schimbare de regim în Iran, nu este exclus să poată provoca, printr-un pervers efect de recul, schimbări de regim (sau de lideri) în Israel și SUA.
P.S. Înainte de a fi ghilotinat, Danton, adresându-se celui care i-a hotărât moartea, a strigat: “Robespierre mă vei urma!” Oare care vor fi fost ultimele cuvinte ale lui Ali Khameney, rostite în momentul acceptării martiriului prin autosacrificiu ritualic?!
Fii primul care comentează