Adevărul, 20 noiembrie 1936, publică sub semnătura lui Mihail Șerban și sub titlul De vorbă cu d. Mihail Sadoveanu. Despre Cazul Eugeniței Costea și despre alte cazuri interesante, un interviu cu Mihail Sadoveanu. În deschiderea interviului e publicată o fotografie a scriitorului la masa de lucru.
Textul merită reprodus acum, după aproape o sută de ani. Nu doar pentru răspunsurile scriitorului, dar și pentru redarea unei atmosfere demult dispărute:
„Cînd, acum vreo șase ani, descălecasem în vechea cetate a Moldovei – Iașul – împrăștiat pe cele șapte coline ca și Roma Veche, încă nici nu-mi înviorasem ochii cu apa Bahluiului și setea cu vinul cramelor renumite din împrejurimi și gîndul mi se oprise la porțile vrăjite ale cioplitorului de limbă românească, al cărui destin pare a se înfrăți, cum singur a spus, cu cel al stejarului din pămînturile Orheiului.
În tramvaiul ce mă ducea spre dînsul, potriveam în minte sesamul care trebuia să deschidă lacătele uriașe și porțile, dîndu-se în lături cu zgomot de lanțuri și macarale să mă lase să pătrund în lumea aceea minunată, ca însuși omul care-i suflase viața.
D. Mihail Sadoveanu este unul dintre puținii noștri scriitori a căror viață și operă a creat mituri, înainte ca activitatea lor să fie încheiată. Mitul eminescian, nu trebuie să uităm, a cerut sacrificiul prematur și dureros al unei vieți, al cărui curs a fost de la început sub semnul existențelor tragice.
Privind pe fereastra vagonului de tramvai, care acum cîteva zile, alerga ca un bolid pe străzile Capitalei, credeam și de data aceasta în opunerea vrăjilor care parcă măreau distanțele și îndepărtau ținta spre care mă îndreptam. Îmi închipuiam că n-aveam să ating niciodată capătul călătoriei mele și făceam eforturi să-mi amintesc sesamul anilor trecuți, ca să pot opri vremea în loc odată cu fuga nebună a tramvaiului și să deschid și porțile ferecate în fața cărora aveam să ajung – cînd glasul aspru și răgușit al conductorului mă trezi din visare, readucîndu-mă în realitate.
Am coborît la o răscruce de drumuri, în burnița rece și deasă, care cădea dintr-un cer ca o pătură cazonă la culoare. Și deși nu mai umblasem niciodată prin acest cartier, nu mi-a fost greu să mă orientez. Mergeam iarăși printre grădini cu tufe de liliac și țărincas la poartă, cu rouruscă atîrnată la streșini – pe străzi străjuite de tei ale căror frunze toamna le pictase în galben-pal. Parcă mergeam iarăși spre Copou, printre teii aleei Ghica Vodă, spre vila cu turnuri și turnulețe, din vîrful cărora, îmi închipui, se zărește Ceahlăul ca și din vîrful străzii Rădășeni, în zilele senine de vară.
Uitasem că tramvaiul nu te poate duce dincolo de granițele acestui București, cu rîs isteric în centru și plîns spasmodic la periferie, unde mizeria și luxul creează o desăvîrșită simbioză.
Cînd m-am oprit în poarta casei în formă de vilă provincială, eram pregătit să aud castanele cum cad – cum auzisem pe străzile vechii capitale a Moldovei; să văd frunzele îngălbenite ale teilor, căzînd în joc de lumini de oglinjoare – cum văzusem tot acolo, în orașul trist și demodat, ca un cîntec de caterincă.
Preludii…
Am apăsat butonul soneriei, dar nu i-am auzit apelul undeva, departe, după uși. Apoi am bătut rar și bătăile s-au izbit ca de un zid de vată de liniștea dinăuntru. Tîrziu, s-au auzit pași și în deschizătura ușii a apărut un cap de copil blond, cu seninul ochilor furat din seninul cerului și al apelor liniștite.
– Domnul Sadoveanu este acasă?
– Nu! mi-a răspuns copilul blond fără să i se tulbure apele ochilor…
– Domnul Sadoveanu mi-a spus să viu azi…
Paznic al porții, cînd sesamul meu ar fi fost nevalabil, copilul blond clipi des, apoi se retrase un pas:
– Așteaptă mata… Poate s-a întors.
A revenit imediat și mi-a dat drumul.
În sufrageria vastă cele douăsprezece scaune din jurul mesei numără membrii familiei. Pe un colț al mesei un teanc de farfurii. În mijloc o fructieră cu două mere într-însa și un cuțit sprijinit pe margine. Alături un număr din «Realitatea ilustrată», deschis la pagina cu fotografiile vizitei regale la Praga. Toate rămase încă de pe urma unui ospăț și a unei odihne, în neorînduială, pregătite parcă pentru penelul unui pictor…
În toate părțile erau uși, și nu știam care se va deschide întîi, pe unde va apărea cel pe care-l căutam, cînd mă auzii strigat:
– Vino aici, la mine…
În cadrul ușii din stînga apăruse silueta masivă a marelui prozator. Am trecut într-o săliță și de aici într-o cameră, ca un ietăcuț, mobilată sumar, dar cu mult gust. Cîteva picturi de Băeșu îți mîngîie privirile prin coloritul lor viu, reprezentînd membri ai familiei, cînd erau copii mici. Marele prozator îmi surprinde privirile ațintite asupra lor și zîmbește:
– Trebuie să le fi recunoscut! Sînt ale lui Băeșu… Minuni de artă…
Lîngă fereastră o masă. Pe ea un manuscris.
– Stai! îmi spune marele prozator, arătîndu-mi scaunul. Te primesc aici, fiindcă sînt cam răcit. Nu mă simt prea bine. Mi-am improvizat un birou. Masa asta, scaunul, cîteva cărți care nu-mi pot lipsi…
– S-a zvonit că v-ați mutat în București.
– N-aș vrea să se vorbească de asta! se încruntă întîi, apoi, zîmbind, ca omul conștient de plăcerile sau neplăcerile gloriei, urmează: Nu înțeleg ce-i interesează pe oameni asta! Aici sau la Iași sînt același. Nu m-am mutat definitiv. Împrejurări familiale m-au determinat să-mi aduc familia aici. Nu s-a schimbat nimic. Biroul meu a rămas așa cum a fost, la Iași. La București n-aș putea lucra cum lucrez acolo. Parcă înainte nu eram cîteva zile din săptămînă la București! Acum voi fi cîteva zile din săptămînă la Iași…
Îmi vorbește prietenos, așa cum te divulgi cuiva apropiat, ca să-ți ușurezi sufletul și să lămurești o îndoială. S-a așezat pe patul din colț, s-a rezemat de perete și încrucișîndu-și mîinile pe piept, privește în gol pe deasupra capului meu. Așa l-am văzut cu ani în urmă, în fotoliul de pe scena liceului din Fălticeni, unde elevii și profesorii lui îl chemaseră să-l sărbătorească, cînd împlinise cincizeci de ani. Așa îl văd și cum zîmbind bucuriilor și amintirilor dintr-însul…
La finele interviului autorul devine din nou reporter:
«Mi-am cules foile pe care adunasem însemnări fugare, căci, în timpul vorbirii marelui prozator, am rămas adesea cu vîrful creionului suspendat în aer, furat de spovedania caldă şi prietenoasă.
Rezemat de perete, cu mîinile la piept, scufundat în gînduri, pielea frunţii i se încreţea în încruntări succesive. Poate că marele prozator începuse să asculte glasurile altor ape şi furtuni, care se ridicau din străfunduri înegurate spre lumină: cartea de mîine.
– Vʼam reţinut prea mult…
Tresări şi gestul calm al mîinii lui spulberă gîndul meu: Zâmbetul acela senin îmi sărută teama, ca pe un copil care a greşit.»”
Fii primul care comentează