La moartea unei personalități de talia lui Ion Iliescu, pe lîngă încercările de a-l trece deja din viață în Istorie, se manifestă ceea ce am numi fenomenul L-am cunoscut pe Ion Iliescu. Fostul președinte a fost timp de un deceniu președintele României și fondator și președinte al actualului PSD. În această ipostază, el a lucrat cu sute de oameni, a cunoscut mii de oameni. Te-ai fi așteptat ca site-urile și televiziunile să dea peste margini de amintiri cu și despre Ion Iliescu. Nu s-a întîmplat asta. S-a dezvăluit deodată primitivismul societății românești din 2005, întruchipat perfect de liderii USR și de neajutoratul președinte al României.
N-am lucrat cu Ion Iliescu.
N-am fost un apropiat nici măcar după ieșirea sa din viața politică și chiar din cea publică. Postura mea de ziarist postdecembrist a făcut să mă întîlnesc în mai multe rînduri cu Ion Iliescu. Evident, în cadrul oficial. Despre aceste întîlniri am povestit în interviurile avînd drept temă relația mea de ziarist cu Puterile succesive și trecătoare din postdecembrism. N-am povestit despre prima mea întînire din viață cu Ion Iliescu. E vorba de participarea mea din partea revistei Expres Magazin, pe care o conduceam, la întîlnirea lui Ion Iliescu cu redactori șefi de cotidiane și săptămînale din 8 mai 1992. Menționez că în mai 1992 aveam deja doi și ceva de bătălie publicistică împotriva atotputernicului Ion Iliescu. Despre această întîlnire am scris și publicat în Expres Magazin din 13 mai 1992 un amplu articol (O seară cu preşedintele Iliescu) ce poate fi considerat nu numai comentariu, dar și reportaj. Îl reproduc aici, pentru că el dă seamă de adevărul relațiilor dintre Ion Iliescu și Presă, dar și de complicata mea relație ca gazetar cu Președintele de atunci al României:
O seară cu preşedintele Iliescu
Vineri, 8 mai 1992, cîţiva redactori şefi de cotidiane şi săptămînale au avut o întîlnire amicală de peste trei ore cu preşedintele Ion Iliescu.
Au participat: Sergiu Andon şi Viorel Sălăgean (Adevărul), Aurel Perva (Tineretul Liber), Mircea Ichim (Dimineaţa), Nicolae Cristache (Viitorul românesc), Nicolae Dan Fruntelată şi Paul Everac (Românul), Neagu Udroiu (Rompres), Octavian Andronic (Libertatea), Ilie Şerbănescu (Expres) şi subsemnatul (din partea Expres Magazin).
Evenimentul s-a petrecut în cadrul discret oficial de la Vila Lac 2. Cetăţeni mai mult decît tăcuţi au adus pe tăvi, la intervale numai de ei ştiute, licori menite a stimula inteligenţa şi a îmblînzi asperităţile. Contrazicînd pamfletele din România Mare, domnul preşedinte a băut atît cît a fost necesar pentru a nu părea nepoliticos.
Şi jurnaliştii prezenţi au păstrat buna măsură. Deşi materialul a fost la discreţie, nici unul n-a început să cînte, dar mai ales nici unul n-a ţinut să-l ia în braţe şi să-l pupe pe preşedinte.
Au fost puse pe măsuţe şi deja celebrele pateuri prezidenţiale.
Nimeni nu s-a atins de ele.
O schimbare a poziţiei faţă de presă?!
Crisparea domnului Ion Iliescu faţă de presă e o realitate evidentă a momentului. Domnul preşedinte visează o presă care „să dezbată şi să aprofundeze fenomenele”. Presa de azi e însă viu colorată. Ea n-are nici un sfînt. Nici măcar în persoana domnului Ion Iliescu. Fapt explicabil, relaţiile Preşedinţiei cu presa independentă s-au înrăutăţit încetul cu încetul.
Jurnaliştii au ridicat tonul.
Numărul satirelor şi pamfletelor antiprezidenţiale a crescut simţitor. Domnul Ion Iliescu a răspuns prin raiduri de pedepsire: a ridicat acreditarea unui jurnalist de la România liberă, a interzis accesul la Cotroceni pentru agenţia independentă A.M. Press, a refuzat să dea interviuri unor publicaţii.
În acest context, invitaţia făcută unor jurnalişti, dintre care unii adversari ai domnului Ion Iliescu, de a participa la o întîlnire amicală cu Preşedintele, poate trece drept o surpriză.
Tîlcurile ei se lasă greu dezvăluite.
La întîlnire a fost prezent şi domnul consilier Iosif Boda.
Tot domnia sa ne-a adresat invitaţiile. Mişcarea de la Cotroceni poate fi pusă, aşadar, pe seama domnului Iosif Boda, om nu lipsit de abilităţi, care a înţeles, înaintea altora din jurul preşedintelui, că, într-o democraţie, un om politic, indiferent de locul pe care-l ocupă în stat, trebuie să încerce a cîştiga presa. Acţiunea poate fi însă explicată şi printr-o anume îngrijorare a domnului Ion Iliescu faţă de imaginea sa în jurnale. Excepţie făcînd ziarul Dimineaţa, e greu de găsit la ora actuală vreo publicaţie net favorabilă preşedintelui.
Gazda, domnul Ion Iliescu, ne-a declarat în deschidere că invitaţia are drept scop dezbaterea sinceră, într-un cerc restrîns, a rolului pe care-l joacă presa în actuala ridicare a tensiunii politice. În concepţia domniei sale, clar influenţată de domnul Alexandru Mironov, consilier pe probleme de presă, există o discrepanţă între violenţa din gazete şi liniştea pe care o constată domnia sa, în întreaga ţară, pe parcursul vizitelor de lucru.
Dacă aş vrea să mă iluzionez, m-aş grăbi să afirm că domnul Ion Iliescu, încă şovăitor în ce priveşte candidatura la Preşedinţie, a ţinut să ne consulte înainte de a lua o decizie.
Spun, dacă aş vrea să mă iluzionez, pentru că o astfel de ipoteză, extrem de măgulitoare pentru noi, jurnaliştii, e complet falsă.
Preşedintele joacă magistral comedia şovăielii
La capitolul candidatură, domnul preşedinte joacă perfect teatrul şovăielii. Domnia sa e hotărît să candideze. Ţinerea în suspensie, tipică modului prezidenţial de a duce bătăliile politice, îi serveşte de minune. Pe fundalul ei, FSDN se poate organiza şi afirma fără teama c-ar putea fi etichetat drept formaţiune politică înfiinţată numai pentru că preşedintele avea nevoie de un partid.
La rîndu-i, Opoziţia, cîtă vreme domnul Ion Iliescu lasă impresia că nu s-a hotărît încă, îşi poate permite să întîrzie desemnarea candidatului. Anunţarea deciziei de a candida ar schimba brusc datele peisajului nostru politic în defavoarea domnului Ion Iliescu. Opoziţia s-ar trezi din letargie. Campania electorală mascată, dusă azi de Preşedinte, ar fi imposibilă.
După opinia mea, nu pentru a afla poziţia noastră, a jurnaliştilor, faţă de angajarea sa într-o nouă cursă prezidenţială, ne-a invitat domnul Ion Iliescu la o întîlnire amicală. Mişcarea face parte din strategia menită a crea domnului Ion Iliescu o imagine adaptată momentului. Astfel, vizitele de lucru în ţară, masiv prezentate la televizor, sînt tot atîtea momente ale unei subtile campanii electorale.
Imaginea la care se lucrează:
În timp ce partidele se pierd în mărunte interese politicianiste, în timp ce Parlamentul oferă spectacolul unui bîlci al deşertăciunilor, domnul Ion Iliescu se preocupă de adevăratele probleme ale ţării.
Tot această imagine trebuie să conţină sugestia că domnul Ion Iliescu a suferit o transformare radicală în ultimii doi ani. Domnia sa a gafat mult timp prin declaraţiile de credinţă în comunism.
Se cere azi să fie prezentat ca un om care a rupt-o definitiv cu trecutul revoluţionar.
Modelul e cel al liderilor din CSI: Boris Elţîn, Leonid Kravciuk. Nu întîmplător, ori de cîte ori i se reproşează trecutul comunist, domnul Ion Iliescu întreabă retoric: dar Elţîn? dar Kravciuk? Nu ştim dacă domnul preşedinte a influenţat hotărîrea Curţii Supreme de Justiţie în ce priveşte pe foştii membrii CPEx. În absenţa unor date precise, afirmaţiile din presă rămîn simple speculaţii. Sigur e însă că decizia Curţii Supreme i-a adus domnului Iliescu un spor de capital politic, atît pe plan intern, cît şi pe plan extern. Presa naţionalist-comunistă a purtat o huruitoare campanie de victimizare a foştilor membri ai CPEx. Li s-a răspuns cu prezentarea Raportului Comisiei Senatoriale privind moartea generalului Milea. Sinuciderea patriotică a generalului, teză cultivată cu hărnicie de senatorul Sergiu Nicolaescu, un apropiat al domnului Ion Iliescu, e menită a fi contrapusă pasivităţii de care sînt acuzaţi foştii demnitari ai lui Ceauşescu.
Domnul Ion Iliescu s-a definit printr-o anume încordare faţă de presă.
Domnia sa a ocolit, în general, comunicarea directă cu jurnaliştii. Întîlnirea de vineri şi-a propus modificarea acestei imagini.
Iată, preşedintele îşi poate permite o întîlnire deschisă, sinceră cu jurnaliştii, inclusiv cu cei care-l atacă sistematic!
Acţiunea face parte şi dintr-o operaţiune de seducere a presei. Victoria domnului Roman în propriul partid a fost pusă şi pe seama relaţiilor amicale cu jurnaliştii.
De ce n-ar beneficia şi domnul Ion Iliescu de un asemenea avantaj?
Lucruri confirmate, lucruri infirmate
A fost utilă întîlnirea?
Fireşte că da.
Jurnaliştii prezenţi i-au spus domnului preşedinte şi lucruri nu tocmai plăcute. Multe dintre ele fuseseră afirmate de cei prezenţi în paginile publicaţiilor pe care le conduc. Domnul Ion Iliescu a avut posibilitatea să se convingă că ziariştii cred în ceea ce scriu. Tot cu acest prilej, domnul Preşedinte a avut posibilitatea să vadă că pînă şi cei mai răi jurnalişti în scris sînt, în realitate, oameni de treabă, deschişi dialogului. Dacă scriu aşa cum scriu despre domnul Ion Iliescu, o fac nu pentru că l-ar urî sau pentru că ar fi uneltele adversarilor săi, ci pentru că aşa cred. Jurnaliştilor de faţă întîlnirea le-a dat posibilitatea de a-l cunoaşte mai bine pe domnul Ion Iliescu. Dialogul eminamente deschis, cu întrebări şi răspunsuri agresive, cu întreruperi lipsite de etichetă, dar mai ales cu numeroase momente de destindere, cînd s-a dovedit că domnul preşedinte nu-i întru totul lipsit de simţul umorului, a lăsat să răzbată în afară multe dintre trăsăturile ascunse ale domnului Iliescu.
Din acest punct de vedere, întîlnirea mi-a confirmat şi mi-a infirmat unele lucruri.
Dintre lucrurile confirmate trebuie să evidenţiez faptul că domnul Ion Iliescu a fost şi rămîne un om de Stînga. Dacă n-aş şti că expresia „comunist” a fost compromisă, aş spune cu toată tăria şi cu tot respectul că domnul Ion Iliescu a fost şi rămîne un comunist. Un comunist luminat, convins că tot ceea ce s-a numit socialismul real n-a fost de fapt adevăratul socialism. Din acest punct de vedere, domnul Ion Iliescu e şi azi acelaşi om care, în după-amiaza lui 22 decembrie 1989, declara la televiziune că Nicolae Ceauşescu a întinat nobilele idealuri ale socialismului.
Concepţia sa asupra momentului pe care îl străbate societatea românească la ora actuală stă sub semnul acestui perestroikism fundamental.
Aşa cum i-am spus şi domnului preşedinte, aproape jumătate din editorialele publicate săptămînă de săptămînă timp de doi ani şi ceva sînt consacrate domniei sale.
Mă pot considera, fără riscul de a greşi, expert în ceea ce s-ar putea numi Fenomenul iliescist.
Cu toate acestea, întîlnirea mi-a infirmat o credinţă mai veche: aceea că domnul Ion Iliescu ar fi un om şovăitor. Ea mi-a dezvăluit cu putere un om încăpăţînat pînă-n pînzele albe, lipsit totalmente de ceea ce s-ar numi îndoială carteziană. Nu este exclus, ca în dinamica vieţii cotidiene, domnul Ion Iliescu să accepte unele concesii. În adîncurile fiinţei sale, el are însă convingeri tari, pe care nimic nu le poate da peste cap. De aceea, dialogul său cu realitatea nu este altceva decît o necontenită strădanie de a-şi confirma aceste convingeri.
Am fost la toate conferinţele de presă ţinute de domnul Preşedinte după întoarcerea din străinătate. În fiecare dintre relatările sale se vedea limpede bucuria cu care domnul preşedinte descoperea că şi în ţările vizitate există agricultură cooperativizată, că şi acolo funcţionează un anumit control al statului. Călătoriile au fost un prilej nu de a cunoaşte o altă realitate, ci de a-şi confirma viziunea de Stînga asupra lumii.
De ce n-ar trebui să mai candideze Ion Iliescu
În spiritul francheţii pe care ne-a cerut-o, i-am spus domnului preşedinte că ar face un gest istoric dacă ar renunţa la candidatură. E aproape sigur că, angajîndu-se în cursa pentru Preşedinţie, domnia sa ar fi cîştigătorul. Efectele acestui lucru pe plan intern şi extern ar fi dezastruoase. Pe plan intern, tensiunile politice ar atinge cotele exasperării. Pe plan extern, s-ar adînci izolarea României. Această situaţie se adaugă şi unui fapt aproape dramatic: omul de Stînga Ion Iliescu va fi obligat să conducă o ţară în care se vor face reforme radicale, nemiloase. Nu numai că dificultăţile acestor reforme vor contraveni viziunii sale socialiste, dar ele vor fi puse mereu şi mereu pe seama sa. Va fi uşor adversarilor săi să le prezinte drept o consecinţă a faptului că domnul Ion Iliescu a fost reales. Astfel prezenţa domniei sale în fruntea României nu va fi de nici un folos Stîngii. Aceasta din urmă are nevoie, pentru perioada care urmează, de un conducător incontestabil, de o autoritate simbol. Îl văd, aşadar, pe domnul Ion Iliescu nu ca viitor preşedinte al României, ci ca viitor lider al unui partid de Stînga aflat în opoziţie; partid care, prin forţa sa, ar putea ţine în şah orice guvernare. Pentru că orice guvernare care va veni nu va putea face altceva decît reforme radicale, cu consecinţe grave în domeniul protecţiei sociale. Sînt momente în viaţa unei personalităţi cînd interesele generale îi cer un sacrificiu.
Exemplul Ion Brătianu
La începutul domniei lui Carol I, Ion Brătianu devenise ţinta unor atacuri masive dinspre cancelariile marilor puteri. Soseau din afară numeroase semnale potrivit cărora prezenţa lui Brătianu în fruntea guvernului afecta imaginea Principatelor în Europa. În acel moment, conştient de responsabilitatea sa, Brătianu îşi dă demisia. Pentru a reveni ulterior, cînd lucrurile se schimbaseră pe plan extern, în fruntea guvernului care va aduce independenţa României.
Un asemenea gest istoric se aşteaptă – am spus – de la domnul Ion Iliescu.
Domnul preşedinte m-a ascultat cu o evidentă posomorală. Neîndoielnic, domnia sa nu ştie să joace teatru. De aceea, cînd i se spun lucruri care nu-i convin, faimosul său zîmbet lasă loc unei vertiginoase prăbuşiri a feţei. Ar fi stupid să pretind că pledoaria mea trebuia să-l convingă să nu mai candideze.
Nu asta am aşteptat.
Eu însă nu sînt singurul care susţine acest punct de vedere. În timpul vizitelor în ţară, mulţi cetăţeni i-au spus domnului Ion Iliescu să nu mai candideze. Alţi jurnalişti s-au pronunţat şi ei în acest sens. Unii chiar în cursul întîlnirii. Era de aşteptat astfel ca renunţarea la candidatură să fie pentru domnul Ion Iliescu o ipoteză pe care domnia sa să o ia în considerare şi s-o întoarcă pe toate feţele. Reacţia sa mi-a demonstrat însă că pentru preşedinte o asemenea ipoteză nu există.
Domnul Ion Iliescu e ferm convins că trebuie să candideze. Nu pentru el, ci, aşa cum mi-a răspuns, pentru binele ţării. Orice altă ipoteză e exclusă ca o absurditate. Semnalele care ar veni s-o confirme sînt respinse cu înverşunare. Ele sînt considerate sau minore sau manevre ale adversarilor săi politici.
Eu, de exemplu, i-am spus că primirea făcută de bucureşteni Regelui a fost expresia exasperării că Opoziţia nu reuşeşte să-i contrapună un candidat serios. Domnia sa mi-a răspuns că marea majoritate a celor veniţi în piaţă erau curioşi.
Aurel Perva i-a atras atenţia că Bulgaria ne-a luat-o înainte în Consiliul Europei.
Domnul Ion Iliescu a replicat prompt că acest lucru s-a petrecut nu pentru că ar exista o prudenţă externă faţă de România, ci pentru că Bulgaria şi-a depus dosarul înaintea noastră!
Aceste răspusuri dovedesc limpede inflexibilitatea domnului Ion Iliescu. Practic, nici un semnal din realitate nu pătrunde în conştiinţa sa, dominată de convingeri oarbe. Această încăpăţînare explică rezistenţa sa la toate încercările lui Ceauşescu de a şi-l apropia după căderea din 1971. Ea explică însă, în acelaşi timp, şi refuzul de a recepta orice semnal venit din realitatea post-revoluţionară care contravine convingerilor sale perestroikiste. Domnul Iliescu e convins şi acum că în Piaţa Universităţii au fost golani, că spargerea Frontului e urmarea exclusivă a manevrelor lui Petre Roman, că bătălia dusă de presă împotriva domnului Virgil Măgureanu e pusă la cale de duşmanii săi.
Încăpăţînarea domnului Ion Iliescu se ascunde sub înfăţişarea înşelătoare a unui om slab de fire, prost de bun la suflet, gata să asculte şi să accepte orice.
Această dedublare exterioară explică faptul surprinzător că, în ciuda tuturor contestărilor, a momentelor de cumpănă, domnul Ion Iliescu ne zîmbeşte şi azi, la doi ani de la Revoluţie, din fotoliul prezidenţial.
Şi, judecînd după unele semne, nu-i exclus să continue a ne zîmbi încă patru ani de acum încolo.
Fii primul care comentează