Parcurgerea presei românești imediat postdecembriste ne oferă imaginea oportunismului gazetăresc perfect. Nu, nu e vorba de opțiunea pentru noul stăpîn, Ion Iliescu, ci de saltul de cîteva ore de la Să luptăm împotriva provocărilor imperialiste! la Să luptăm împotriva lui Nicolae Ceaușescu. Nimeni nu spunea să-l aperi pe Nicolae Ceaușescu în atmosfera anti Ceaușescu din decembrie 1989. Nici să ai unele îndoieli despre Teroriști. Dar de la activismul pro Ceaușescu arătat în edițiile de dimineață ale presei centrale și locale la năpustirea asupra lui Nicolae Ceaușescu folosind toate armele ruginite ale pamfletului de tip presă comunistă e o distanță uriașă. Distanța de la jurnalistul care a scris despre regimul Ceaușescu fără a renunța la luciditatea profesională la jurnalistul care exagerează în ura sa față de Dictator numai și numai pentru a dovedi că el a fost din tată-n fiu anti Ceaușescu.
Cum se explică acest început cancerigen al presei postdecembriste?
Foarte simplu.
Ca și în cazul Procesului Ceaușescu, o altă instituție a lumii moderne, Justiția, a acționat ca Presă comunistă. Dacă 22 decembrie 1989 ar fi fost o Revoluție, în sensul autentic al Revoluțiilor, cel de schimbare din temelii a unei orînduiri, poate că după cîteva zile de la Căderea lui Ceaușescu s-ar fi găsit un ziar care să-și permită să se întrebe de ce trebuie să-i ia locul comunistului Ceaușescu comunistul Iliescu. Nu s-a găsit nimeni nu doar pentru că Ion Iliescu era noul Stăpîn, ci pentru că nici un ziarist din România nu și-a închipuit în primele zile postdecembriste că noul regim e altceva decît unul perestroikist. Toți și-au zis că la putere a venit acum un nou secretar general, Ion Iliescu, un secretar general care va impune o politică de glasnosti, aur curat pentru lucrătorii din presa comunistă. Totul era să rămîi mai departe la ziar, dar mai ales totul era să pui mîna pe putere în ziar sau dacă o dețineai s-o păstrezi.
Citind presa din vremea respectivă, îmi dau seama ce bizarerie eram eu, care din prima clipă a avut suspiciuni față de autenticitatea a ceea ce vedeam. În folderul cu interviuri date de mine, am întîlnit pe cel de o carte acordat Ceciliei Caragea în 2001 pentru colecția Charisma a editurii Dacia. Voiam să văd ce-am scris eu la vremea respectivă despre Evenimentele din decembrie. Și m-am trezit în fața acestui pasaj despre stările mele de spirit din zilele de după Căderea lui Ceaușescu:„Cîteva lucruri m-au enervat de la bun început. Brusc au început să curgă telegramele către FSN. Asta începuse să mă scoată din sărite! Iar telegrame?! Iarăşi se adunau colectivele de oameni ai muncii şi-şi exprimau adeziunea?! Redactorii-şefi au fost răsturnaţi prin forţa maselor populare, ca să zic aşa. La «Scînteia tineretului» un fost autor de pluguşoare pentru Ceauşescu a venit să-l înlăture pe redactorul-şef care bineînţeles că era activist, dar era băiat de treabă. Lovituri de teatru au avut loc şi la «Scînteia» (care a devenit «Adevărul») şi la «România liberă». Cea mai hazlie situaţie a fost la «Cinema» unde redactor-şef era Ecaterina Oproiu şi tinerele forţe din redacţie s-au hotărît să o răstoarne… A greşit şi ea deoarece n-a plecat singură. Ca să vezi de ce sînt în stare oamenii! Ce lichele!
Şi dumneavoastră eraţi redactor-şef atunci… Cum a fost?
La mine nu s-a întîmplat aşa. Eu fusesem mai liberal. Dar să vă povestesc… Pe vremea teroriştilor eu stăteam în Ştefan cel Mare, deasupra domnului Virgil Măgureanu, şi veneam pe jos pînă la redacţie. Nu-mi era frică de terorişti, dar mă scoteau din sărite tinerii revoluţionari care te controlau prin metrou. Mi s-a părut ridicol! Iar în faţa redacţiei era un tab. Noi aveam ordin să scoatem un număr cu Congresul al XIV-lea. Pe 17 decembrie m-am dus cu paginile la Consiliul Culturii, de unde trebuia să obţin aprobarea de la direcţia teatre şi de la cea a ziarelor şi revistelor. Ştiu că nu voiam să pun poza lui Ceauşescu pe pagina întîi, nu pentru că aş fi fost anticomunist, ci pur şi simplu pentru că mi se părea o stupiditate. Aveam doar bun simţ. Cum să pui poza lui Ceauşescu şi deasupra să scrii «Teatru»? Ce, era actor? Şi atunci cel care răspundea de ziare şi reviste mi-a spus că s-ar putea să nici nu mai fie nevoie… După evenimente ne-am hotărît să scoatem o ediţie despre participarea actorilor la Revoluţie. E interesant, nu? O revoluţie cu actori!
Pe mine m-a enervat că dintr-o dată toată lumea a început să se adreseze cu «domnul», dar eu spuneam tot «tovarăşul». Chiar toţi tovarăşii deveniseră domni peste noapte? Poate că sînt eu Gică contra, dar am simţul ridicolului! Nu suport oportunismul şi schimbările prea rapide! Plus că m-am stricat de rîs cînd am văzut că brusc pe toate maşinilei Miliţiei nu mai scria decît Poliţie!”
Fii primul care comentează