În comentariul de pe cristoiublog.ro am menționat ca exemplu de Înțelegere între partide în clipe istorice, dramatice pentru soarta țării, primirea făcută de Conservatori Guvernului Liberal condus de Dimitri Sturdza, adus la putere la 12 martie 1907 pentru a soluționa Criza națională provocată de Răscoala din 1907.
Ce spun documentele?
Citez din volumul Guverne și Guvernanți. 1866-1916, de Ion Mamina și Ion Bulei, editura Silex, 1994.
Răscoala a izbucnit în 21 februarie 1907 în satul Flămînzi și s-a extins cu repeziciune și pe fondul impotenței funciare a guvernului Conservator condus de George Gr. Cantacuzino, premier și ministru de Interne. Semnele crizei ajung în Parlament. Întrega clasă politică o vîră pe mînecă. Bugetul pe 1907-1908 e votat fără probleme. Take Ionescu, șeful Grupării takiste din Partidul Conservator, îi dă regelui sfatul să-i aducă pe Liberali la putere, deși Take Ionescu e ministrul Finanțelor în Guvernul Cantacuzino. La ședința Consiliului de miniștri de la Rege, din 9 martie 1907, Ion Lahovary, unul dintre liderii Conservatorilor, propune și el să vină Liberalii. Take Ionescu ia legătura cu liberalul Emil Costinescu. La 11 martie 1907, premierul Cantacuzino demisionează. Pe 12 martie 1907, ajunge premier Dimitrie A. Sturdza. La Interne e Ionel Brătianu. La Armată, generalul Averescu. Guvernul Liberal e sprijinit în Parlament de Partidul Conservator. Această Înțelegere e ironizată crunt de Caragiale în pamfletul 1907 din primăvară pînă-n toamnă:
„Cum au izbucnit primele flăcări, guvernul conservator (sub barba căruia, pe-ndelete, încă din vara anului trecut 1906, pe vremea Expoziției jubiliare, se organizase mișcarea maselor țărănești) s-a declarat cu toată candoarea incapabil să țină piept elementului dezlănțuit Regele, firește, adînc îngrijat și bănuind, cu drept cuvînt, El care-și cunoaște bine oamenii, că liberalii nu erau atît de ignoranți în privința evenimentelor, a făcut apel la patriotismul șefului lor. Acesta a primit zdrobitoarea sarcină a puterii numai cu condiția ca facțiunea conservatoare și majoritățile ei să-i promită concursul fără nici o rezervă; iar conservatorii, rușinați și îngroziți de moștenirea ce lăsau, s-au plecat învoielii.
Au urmat, în Camere, duioase scene teatrale… În publicitatea românească, foarte înclinată, la ocaziuni mari, către nota sentimentală, astfel de exhibițiuni se numesc «scene înălțătoare». Toată lumea a plîns, miniștri de azi, miniștri de ieri, deputați, senatori, publiciști, raportori și tribunale publice; și-n fața lumii acesteia atît de emoționate, doi mari între mari fruntași, un conservator și un liberal, s-au strîns în brațe cu efuziune și s-au sărutat solemn, spălînd cu lacrimi fierbinți tot trecutul – care, ce-i drept, cam avea nevoie de spălat: în căldura luptelor de pînă ieri a celor două facțiuni, primul nu numea pe al doilea decît «trădător de neam», iar acesta pe acela «fiul lui Belzebut». Răscoalele făceau deci o minune: trădătorul de neam de pînă ieri se preschimba în salvator al patriei; iar fiului lui Belzebut îi crescuseră peste noapte aripi de heruvim. În fața primejdiei, pentru amîndouă egal de amenințătoare, facțiunile de guvernămînt dușmane își dau mîna spre restabilirea ordinii. Care va să zică, un guvern incapabil, deși dispune de majorități formidabile, cade; vine altul la putere declarîndu-se și el dintru început incapabil dacă incapabilul căzut nu-i dă, fără nici o rezervă, concursul – tocmai după principiul gramatical că două negațiuni fac o afirmațiune: două incapacități mărturisite dau o capacitate netăgăduită.”
Caragiale are motive să-și bată joc de demagogia tipică politicienilor români. Citit cu atenție, pamfletul dezvăluie că marele satiric n-a denunțat Înțelegerea dintre partide pentru Salvarea țării, ci convocarea teatralității ieftine pentru a face din momentul parlamentar un exercițiu electoral de tip Cațavencu. Indiferent dacă I. L. Caragiale a luat în tăbârcă sau nu Înțelegerea, prin raportare la momentul respectiv ea a dovedit luciditatea clasei politice. Evident, de Răscoală erau responsabili politicienii, cei Conservatori, îndeosebi. Deși erau semnale că țăranilor le-a ajuns cuțitul la os, politicienii își vedeau mai departe de tarantelele lor politicianiste. Numai că la 12 martie 1907 nu mai era timp de jocuri politice. Situația țărănimii urma să fie analizată și soluționată mai tîrziu. Deocamdată evenimentele scăpaseră de sub control. Pentru a le face față se cerea un Guvern forte, sprijinit în acțiunea sa de Opoziție. Și Opoziția, alcătuită din foștii guvernanți, au sprijinit represiunea, singura soluție de moment pentru controlarea situației.
Fii primul care comentează