De câteva zile, o Țară întreagă asistă la spectacolul de incriminare a unor medici pe motiv că ar fi săvârșit… ”crime” în timpul exercitării actului medical. În urmă cu câteva luni, la Spitalul ”Sf. Pantelimon” din București, au murit 17 pacienți în doar 4 zile, în secția de Anestezie și Terapie Intensivă. ”Ultimul drum”, cum se mai numește popular. Presa a scris despre asta la vremea respectivă, apreciind situația în mod negativ, așa cum era și normal. Dar de câte ori presa a vorbit și despre zilele în care poate nu a murit nimeni acolo? De câte ori societatea i-a lăudat pe cei care ni-i salvează pe cei dragi? Și care este cea mai expusă categorie profesională la astfel de acuzații, decât medicii și asistenții de la ATI, acolo unde, de cele mai multe ori, viața celor mai încercați dintre noi depinde de un fir de ață și de Voia Lui Dumnezeu.
Știu bine ce înseamnă ATI, din perspectiva faptului că ambii părinți ai mei au plecat de acolo în lumea celor drepți. Tata la 45 de ani, iar mama la 68. Dezbrăcați ca niște eroi și cu acele furtune adânc băgate pe gât, cu respirația pusă pe aparate, în chinuri. Aveam 23 de ani când tata ne-a părăsit, iar fratele meu abia 18. Medicul ne-a întâmpinat cu compasiune, spunându-ne: ”vă înțeleg durerea, noi întâlnim asta zilnic”. Și atunci, ce ar fi de făcut? Să facem plângeri penale tuturor medicilor care încearcă, uneori cu succes, alteori fără, să ni-i salveze pe cei dragi? Să aducem procurorii să se ocupe de administrarea noradrenalinei și a celorlalte leacuri medicale?
Departe de mine gândul să exclud posibilitatea unor culpe medicale, oricând este posibil așa ceva. Dar pentru asta există Colegiul medicilor, sunt organisme abilitate care au competența medicală să se pronunțe. În niciun caz procurorii nu au competențe medicale. Din câte am înțeles, în cazul Pantelimon, Corpul de control al ministrului Sănătății și Colegiul medicilor au transmis că nu au fost încălcate procedurile medicale, iar cadrele medicale nu pot fi acuzate de omor cu premeditare. Dar ultimul cuvânt trebuie să îl aibă o instanță care să pronunțe o hotărâre definitivă, nicidecum… procurorii și presa.
Parchetul a deschis un dosar penal și a arestat doi medici și o asistentă după ce o altă angajată a spitalului, tot asistentă, a reclamat că bolnavii ar fi primit doze reduse de noradrenalină. Denunțătoarea a fost pusă sub control judiciar, dar există suspiciunea ca denunțul acesteia să fi fost întocmit tocmai ca să-i servească acesteia în propria cauză.
Aș fi înțeles mai lesne dacă o astfel de plângere ar fi venit din partea familiei, cunoscând sentimentele puternice prin care trecem atunci când pierdem pe cineva drag. Dar inițierea procedurilor judiciare de către o ”colegă” de serviciu mi se pare extrem de neconvingătoare. Mai ales că în trecut am cunoscut astfel de situații, în care erau chemate televiziunile ”la fața locului” pentru a fi produse știri-șoc, care să satisfacă setea de sânge a poporului. A oamenilor nemintoși vreau să zic. Și? A mai contat pentru cineva ceea ce a stabilit Justiția? Sau șocul teribil prin care trece o astfel de persoană acuzată și cei din familia sa? Doar cine nu a trecut prin așa ceva poate fi ignorant.
Pentru că încă mai cred că într-o Țară care se pretinde ”europeană”, în secolul XXI, la 35 de ani de la căderea unei dictaturi, a acuza de ”crimă” niște cadre medicale care lucrau de mulți ani în acel spital, fără evenimente imputabile și fără a fi cunoscut personal victimele înainte de internare și nu a existat premeditare mi se pare cu adevărat o crimă morală la adresa acestora. Cu atât mai mult, cu cât vorbim despre persoane necondamnate.
Am sesizat în aceste zile un dezechilibru total între ceea ce numim drepturile omului și dorința unora de a linșa oameni de dragul spectacolului și al ”rating”-ului. O inconștiență totală, care m-a revoltat.
Nu știu dacă doctorițele de la Pantelimon au săvârșit sau nu ”crime”, dar până la o condamnare definitivă ele sunt nevinovate, adică trebuie să se bucure de această prezumție și să-și poată susține în mod liber nevinovăția. Asta dacă mai înseamnă ceva pentru noi Constituția Țării. ”Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată NEVINOVATĂ” se spune în Legea Fundamentală la Art. 23 alineatul 11.
Și Codul de Procedură Penală, adică Biblia procurorilor, vorbește la Art. 4 despre Prezumţia de nevinovăţie, subliniind că ORICE PERSOANĂ este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă, iar după administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului.
Cum ar putea procurorii să-și exercite în mod legal atribuțiile, dacă ei nu fac administrarea întregului material probatoriu, ci doar a probelor împotriva persoanelor cercetate, mai ales dacă aceste ”probe” au mai degrabă o natură îndoielnică, de vreme ce declarațiile de martori, obținute cine știe cum, prevalează în fața concluziilor comisiilor medicale de specialitate?
Alo, ”europenilor”! Acceptați să amintim și de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene? Aici, la Articolul 48, se spune că ”Orice persoană acuzată este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi stabilită în conformitate cu legea. Oricărei persoane acuzate îi este garantată respectarea dreptului la apărare. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită”…
…sau mergeți mai departe cu trompetele stricate, până demolați definitiv încrederea cetățenilor în actul medical, dar și în cel de justiție ?!
Fii primul care comentează