Serialul despre Mehmet-cuceritorul mă avertizează că deși am citit și scris despre Cuceritorul Constantinopolului, cînd am făcut eseul despre Giustiniani, știu puține lucruri despre Sultan înainte de a ajunge pe tron. Ar trebui să scriu, a doua oară pe tron, dat fiind că între 1444 și 1446 Mehmet a fost sultan după plecarea de la tron a lui Murad al II-lea. Decizia lui Murad a surprins și continuă să surprindă. Cum adică ditamai Stăpînul Lumii să se retragă la pensie înainte de vreme? Judecată lucid, și nu în stil de telenovelă turcească, decizia lui Murad e o șmecherie. Marele Vizir, cel care conduce practic Imperiul, primește rolul de Regent, dat fiind că Mehmet n-a îndeplinit vîrsta urcării pe tron. Mișcarea nu schimbă cu nimic structura de putere din Imperiu. Practic, Imperiul e condus de Halil. Conflictul dintre Mehmet și Vizir aici își are izvorul, în situația ipocrită creată de decizia Sultanului. Murad putea să lase tronul la voia lui Alah. Îl pune pe fiul său, știind că prin Vizir tot el conduce. Mehmet dă seamă acum, la vîrsta de doar 12 ani, de o personalitate ieșită din comun. El descoperă rapid că e Sultan doar cu numele, în realitate, Sultan fiind Marele Vizir. Nu acceptă asta. Dacă tot e sultan, vrea și el să conducă ceva. Marelui Vizir nu-i trece prin cap că Mehmet ar putea fi altceva decît o păpușă pe tron. În nici un moment el nu se străduie nici măcar să lase impresia că e doar Vizir și nu Sultan. Războiul dintre cei doi de după urcarea de a adevăratelea pe tron pleacă tocmai de la credința lui Halil că el conduce practic imperiul și luarea în serios de către Mehmet a funcției de Sultan.
Despre Mehmet am citit doar din perspectiva Asediului. Știu astfel multe lucruri despre pregătirea în secret a asediului, despre strategia genială a adormirii adversarului (a mai procedat astfel Putin, care mult timp după parvenirea la funcția de președinte a jucat teatrul celui închinat Occidentului), prin autoprezentarea drept omul păcii, al respectării tratatelor (care tratate erau încălcate întîi și-ntîi de occidentalii înșiși). Nu știu însă aproape nimic despre pregătirea intelectuală și politică a lui Mehmet, dar mai ales despre relația sa cu Halil, Vizirul căruia îi pregătește în secret moartea, jucînd comedia junelui ascultător (în serial, cînd vine în audiență Halil, cel de la ușă îi spune că Sultanul e ocupat și deschizînd ușa lasă să se vadă niște cadîne dansînd languros ca și cum sultanul le-ar fi urmărit, în realitate Mehmet lucrînd în secret cu ai lui la pregătirea asediului.
Animat de noua perspectivă am reluat lecturile la cartea lui André Clot din 1990, Mehmed II, Le Conquerant De Byzance, tradusă în românește sub titlul Mahomed al IIl-ea, cuceritorul Bizanțului, editura Artemis, București, 1993.
Ce aflu din relectura influențată de noua perspectivă?
Că Mehmet a fost influențat în formarea personalității sale de condițiile internaționaliste de la Edirne. Cucerirea Constantinopolului dezvăluie un Sultan care vrea să fie mult mai mult decît un Personaj din istoria otomanilor. Vrea să fie un personaj din istoria lumii. Alexandru cel Mare îi e model, cum a fost model pentru toți ambițioșii din istorie:
„Oricît de neștiutor ar fi fost înainte de întîlnirea cu acest dascăl care i- a trezit gustul pentru plăcerile minții, la Edirne, loc de întîlnire al tuturor influențelor, Mahomed trăise mult timp într-o atmosferă internațională. Mai întîi influența moștenirii turcești și asiatice, de unde Mahomed va desprinde, printre altele, ideea stăpînirii universale; apoi, tradiții islamice, iraniene și, de asemenea, creştine, cunoscute prin mijlocirea semințiilor supuse de turci și, poate și mai mult, datorită căsătoriilor prinților otomani. La sfîrșitul secolului al XIV-lea Baiazid I se însurase cu o principesă sîrbă, iar Murad al II-lea luase alături de alte soții și pe Mara, fiica despotului sîrb Gheorghe Brankovič.
Diplomați, negustori și cărturari europeni în căutarea vestigiilor antichității grecești – sîntem în timpul Renașterii –,veneau la Edirne. Erau italieni în cea mai mare parte. Giovanni Torcello, care a jucat un rol de seamă la Roma și Constantinopol, a locuit aici mai multi ani, iar Lillo Ferducci, un anconitan bogat, a rămas 24 de ani. Marele umanist Ciriaco Pizzicoli da Ancona străbătu, timp de mulți ani, insulele Mării Egee, Grecia și vechea Ionie, în relații strînse cu papa, și poposind îndelung în preajma sultanului otomanilor.
În acest mediu, deopotrivă oriental, «levantin» şi latin, unde se întîlneau culturile izvorîte din vechiul Orient, Asia Centrală, Antichitate și Europa renascentistă, Mahomed a dobîndit primele cunoștințe și a început să-şi formeze personalitatea.”
Aceste condiții sînt cruciale pentru un Sultan care se voia proiectat la nivel de planetă. Internaționalismul otoman explică supraviețuirea Imperiului timp de secole. Un sultan ca Mehmet are o privire mult mai largă decît cea dată de credința în Islam. Acțiunile militare și politice, deși duse în numele Islamului, nu sînt stînjenite de credința oarbă, de fanatismul religios. Asta înseamnă posibilitatea de a negocia cu oricine și mai ales toleranța față de alte religii și neamuri.
Fii primul care comentează