Notă. Momente și evenimente comentate de mine. 2000-2004 a fost în postdecembrism o perioadă semnificativă pentru verificarea relației Președinte-Premier. Președinte era Ion Iliescu. Premier era Adrian Năstase. Amîndoi din aceeași formațiune politică. Amîndoi bărbați tari. Explicabil de ce m-am ocupat în anii respectivi, ca analist, de relația dintre cei doi. Iată spre exemplu editorialul din Jurnalul național, 10 octombrie 2002:
Înțeleptul și neastâmpăratul
În absența mai mult decât semnificativă a dialogurilor directe, între patru ochi, cum ar sta bine unor doi oameni din aceeași parte a scenei politice, Ion Iliescu și Adrian Năstase dialoghează indirect, prin intermediul presei. Dacă n-ar exista ziarele și televiziunea, mai mult ca sigur ar face-o prin intermediul jurnalelor intime (că tot se poartă!) sau, de ce nu, prin scrisori zăvorâte în plicuri. Schema acestui dialog năstrușnic e simplă. Premierul merge undeva și scoate din inteligența sa neastâmpărată o părere. Presa o consemnează rapid și-o pune în eternitatea de vorbărie a patriei. Ion Iliescu iese imediat din casă și, indiferent că-i întrebat sau nu, își dă cu părerea despre părerea lui Adrian Năstase. De observat două lucruri: a) premierul nu-l comentează nicio dată pe președinte; b) președintele îl contrazice totdeauna pe premier.
Multe dintre părerile premierului sunt expresia unei disponibilități Ia hârjoană intelectuală. Lansând o idee, el se gândește, nu de puține ori, la admirația stârnită în rândurile junelor ziariste, extrem de receptive Ia deșteptăciunea bărbaților, mai ales când aceștia sunt și premieri. Prin punerile sale la punct, Ion Iliescu îi micșorează Iui Adrian Năstase spațiul de joacă. Și dacă ne gândim că replicile președintelui sunt date cu aerul unui bunic înțelept față de un nepoțel ce spune cuvântul rușinos de față cu musafirii, e de înțeles tulburarea provocată Ia Cornu. Fiecare comentariu al președintelui e astfel o rană deschisă pentru vanitatea junelui premier.
Merită. Am trecut la o altă carte cumpărată în ultima vreme:
Le crépuscule des tsars, Mercure de France 2007, Journal de Maurice Paléologue lorsqu’il était ambassadeur de France en Russie de 1914 à 1917. Introduction [archive] de Nicolas Mietton, dont certains éléments sont repris ci-dessus.
Am găsit-o la Kiralina, librăria de carte franceză de lîngă Piața Amzei. Era la departamentul cărți despre România și cărți de autori români sau cu o legătură cît de cît cu România. Din îndrumările de pe Internet, am aflat că e din familia Paleologu, de domnitori fanarioți în Muntenia, și fiu ilegitim al Elenei Văcărescu. A avut o carieră tipică preafericitelor odrasle de pe vremea cînd nu domina votul universal. Altfel spus, a intrat în Diplomație, profesie echivalentă cu tăiatul frunzelor la cîini, pentru care mai ești și răsplătit pe deasupra. Ultima misiune a fost cea din Rusia. Istoricii l-au acuzat că n-a informat la timp Guvernul francez de intrarea Rusiei în Primul Război Mondial, ceea ce ar fi dus la declanșarea conflagrației.
Conflagrația are cauze mult mai adînci decît nebăgarea de seamă a unui ambasador. Dacă amănuntul cu neinformarea la timp e autentic, putem vorbi cel mult de înțelegerea postului de la Petrograd ca o sinecură. Cartea cumpărată de mine se referă, așa cum sună și titlul, la dezastrul de la Curtea Romanovilor înainte și imediat după pornirea Războiului. Crepuscul țarilor e un document de excepție, foaia de temperatură a unei conduceri care se îndrepta în chip inevitabil spre prăpastie. Ar merita s-o citesc și poate ea, cartea, ar merita nițică publicitate în România.
Fii primul care comentează