Bătălia pentru libertatea presei se așează la Stelian Popescu sub semnul unei axiome invocate de el cînd vine vorba de poziția politicienilor față de libertatea de expresie.
Adevărul sau mai degrabă spunerea Adevărului e una dintre condițiile de existență ale unui regim. Ascunderea adevărului are loc nu numai prin cenzura presei, dar și prin refuzul Autorităților de a mărturisi Poporului ceea ce se întîmplă. Apelînd la un termen drag democrației de azi, am putea susține că Stelian Popescu proclamă transparența drept condiție de fond pentru o politică înțeleaptă. Una dintre cauzele dezastrului care a fost retrocedarea Basarabiei e semnificată de publicist în ascunderea Adevărului de către Autorități, în lipsa de transparență a politicii noastre externe:„Dușmanii neamului nostru n-a întîrziat să interpreteze drept slăbiciune din partea noastră, lipsa noastră de hotărîre și parcă printr-o crudă ironie a soartei, cu cît glasul dușmanilor devenea mai tare, cu cît activitatea lor devenea mai intensă și pe cîmpuri mai largi, cu atît pretinsa noastră «cumințenie» obliga încetarea oricărei protestări.Nu învinuim pe nimeni, fiindcă astăzi nu mai este momentul învinuirilor. Și n-a sosit încă momentul judecății. Dar cerem să ne fie îngăduit să dăm un sfat pornit din conștiința noastră românească: să nu ascundem adevărul. Adevărul are în viața publică rolul de supapă de siguranță. Să-l spunem la timp, fiindcă numai așa el poate fi folositor. Avem azi în fața ochilor exemple de cît de funeste consecințe au putut surveni din ascunderea adevărului. Discursul d-lui Churchill, primul ministru britanic, rostit după tragicul deznodămînt al războiului din Flandra și al mareșalului Pétain, primul ministru al Franței, după dezastrul armatelor din Nordul Franței, a pus în lumină tot răul ce s-a putut face unei țări, prin faptul că opinia ei publică n-a fost informată la vreme, n-a cunoscut realitatea, n-a știut primejdia și a fost menținută iluzia unor tradiții perimate. Nu fatalitatea a dus la dezastrul de azi, ci incuria și minciuna.” (Stelian Popescu, Așa a fost odată, Universul, 27 iulie 1940).
După Dictatul de la Viena, Stelian Popescu scrie comentariul dramatic Glasul conștiinței, pentru a fi publicat în Universul de vineri 30 august 1940. Textul e scos de cenzură. Autorul îl publică în Universul din 6 septembrie 1940, după detronarea lui Carol al II-lea, împreună cu precizarea:
Stelian Popescu, Glasul conștiinței, Universul, 6 septembrie 1940 cu Precizarea:„Acest articol trebuia să apară vineri, 30 august 1940, dar cenzura ale cărei efecte le suportăm de ani de zile l-a împiedicat ca să nu se audă glasul conștiinței românești”.
Nevoia de adevăr domină comentariul. Stelian Popescu solicită poruncitor, în numele opiniei publice, spunerea de către Autorități a tot ceea ce s-a întîmplat, sub semnul transparenței depline:„Țara a fost mutilată.
Țara trebuie să știe cine sînt vinovații și de ce s-a ajuns aici.
Țara trebuie să știe tot adevărul.
Țara trebuie să știe pentru ce s-a cerut arbitrajul.
Țara trebuie să știe pentru care motiv s-a spus întîi într-un COMUNICAT OFICIAL, că am fost PUȘI ÎN FAȚA UNUI ULTIMATUM DIN PARTEA PUTERILOR AXEI și apoi s-a dat alt comunicat a doua zi, suprimîndu-se afirmațiile din primul comunicat.
Țara trebuie să știe dacă arbitrii au fost puși în fața actelor care dovedeau dreptatea românească.
Țara trebuie să știe care au fost amenințările ce ar fi pus în primejdie existența statului dacă nu se recurgea la arbitraj.
Iată ce vrea să știe țara și departe de a ne spăla pe mîini și de a accepta tăcerea în fața unei sentințe atît de nedrepte, eu și ziarul acesta vom rămîne pe linia protestatară și vom striga cît vom putea și oricînd vom putea:
Ardealul a fost, Ardealul este, Ardealul trebuie să redevie românesc prin voința și credința tuturor adevăraților români, în sufletele cărora clocotesc mai mult ca oricînd cuvintele lui Andrei Mureșanu:
DEȘTEAPTĂ-TE ROMÂNE!”
Fii primul care comentează