Sub titlul O întrebare pentru Ion Cristoiu jurnalistul Viorel Sâmpetrean a publicat în ziarul Azi din 11 octombrie 1999, un interviu cu mine despre preocupările de Istorie literară:
Ion Cristoiu se reîntoarce la temele Istoriei literare. De cîțiva ani se (tot) discută despre „revizuiri”, despre nevoia de a așeza pe temelii nepartizane cărțile autorilor importanți.
Eu însumi am scris despre „frisonul revizuirilor”.
În ce împrejurări ați ajuns să vă ocupați de memoriile lui Mihai Beniuc și dacă sensul lucrării este de a-l instala pe alt piedestal decît acela de „poet comunist”, așa cum a fost receptat pînă în prezent?
Am găsit manuscrisul memoriilor lui Mihai Beniuc în urma unei vizite la văduva poetului. De fapt, într-un editorial, avînd nevoie de o referire la viața de acum, reprodusesem două versuri din poezia lui Mihai Beniuc din 1945, care spuneau: „Cucuvaie fost-am pînă ieri / Iar de astăzi, iată-s ciocîrlie / Spusu-v-am eu, domnilor boieri – c-așa o să fie” – și doamna Beniuc m-a sunat, era pentru prima dată după mult timp cînd cineva își amintea că a existat un poet Mihai Beniuc. M-a rugat să vin pînă acasă la domnia sa și mi-a arătat manuscrisul. E vorba de memorii redactate înainte de moartea poetului – deci, prin anii ʼ70 – am fost entuziasmat – fără să-l răsfoiesc –, sigur, Mihai Beniuc traversase, așa cum spune și titlul cărții, patru dictaturi. A fost nu numai un mare poet, dar și un personaj important al vieții noastre politico-literare.
Cînd am ajuns acasă, cînd am început să citesc primele pagini, am înlemnit: aveam impresia că citesc o broșură de marxism-leninism. Era un limbaj de lemn cu sintagme nici măcar aduse la zi din broșurile de propagandă ale anilor ʼ50. Totuși, am avut curiozitate e – poate și norocul – de a trece mai departe, ca să descopăr că sub acest limbaj poetul face dezvăluiri senzaționale. Punînd deoparte sintagmele care m-au surprins tocmai prin stereotipia lor. Eu, în prefață, susțin că tocmai aceste stereotipii, tocmai aceste clișee arată că Beniuc nu a fost un comunist convins; dacă ar fi fost le-ar fi adus la zi, el folosește aceste sintagme ca un reflex din anii grei ai comunismului cînd, pentru a spune ceva, trebuia imediat să apelezi la un clișeu pentru a nu deranja. A folosit și în aceste memorii (mă rog, memorii, pentru că ele nu se puteau publica pe vremea lui Ceaușescu) aceste clișee. Am dat peste un manuscris cu dezvăluiri senzaționale: Beniuc povestea cum a încercat el, înainte de cedarea Ardealului, împreună cu un grup de ardeleni să vină la București pentru a antrena mai multe personalități ale vieții politice și literare să semneze un memoriu împotriva cedării acestuia. A fost respins de Iorga, iar Camil Petrescu le-a spus că sînt niște naivi, pentru că va învinge Hitler. Nu l-a semnat nici Blaga (și nu pentru că era legionar, ci pentru că și el credea că va învinge Hitler), de unde putem trage o concluzie foarte interesantă și anume că foarte mulți scriitori, pe care noi i-am bănuit a fi de Dreapta, de fapt, la vremea respectivă, credeau în Germania. Deci erau de cultură germană, iar alții, văzînd succesele Germaniei de pînă-n ʼ40, nici nu-și imaginau că aceasta va fi înfrîntă, și deci nu puteau să fie decît de partea acestui colos care atacase Anglia și se pregătea să atace și Uniunea Sovietică. Deci, acest pro-germanism al lor era și un fel de antisovietism. Această dezvăluire pe mine m-a surprins. Apoi, o alta, foarte interesantă – de mare actualitate – este că în momentul în care a părăsit Clujul (el era lector la Facultatea de psihologie) el spune că avea coleg un maghiar – un comunist ca și el – și că acesta, în momentul în care s-a anunțat cedarea Ardealului, s-a schimbat brusc față de el și față de colegi; le-a spus în față: n-o să mai veniți aicea în vecii vecilor amin!
De ce cred că este o dezvăluire senzațională? Arată că, la o adică, domnii comuniști nu au uitat că sînt maghiari, lucru valabil și astăzi. Iată, și Beniuc se arată șocat că omul cuminte, de treabă, care pînă atunci colaborase cu ei și vorbea frumos despre români, deodată, cînd i-a venit apa la moară, a schimbat-o. Mai sînt și alte dezvăluiri – pe care nu vreau să le spun aici – de pildă, faptul că Zaharia Stancu a fost agent al Siguranței… Apoi, Beniuc povestește, cu necruțare, despre aviditatea după bani a marilor scriitori (asta ne ajută pe noi să ne explicăm de ce marii scriitori au făcut concesii) și relatează despre sumele uriașe pe care le primeau – de exemplu, Arghezi – pentru tabletele lor conformiste și, din acest punct de vedere, o mare parte din carte este ocupată cu bătălia pe care o ducea el pentru a evita ca visteria Uniunii Scriitorilor să nu fie golită de pretențiile scriitorilor mari. Un alt amănunt este cel potrivit căruia la verificarea din 1948 (au fost niște verificări pe linie de partid), Mihai Beniuc a fost exclus din partid, deși a rămas, în continuare, președinte – cum ar veni executiv – al Uniunii Scriitorilor. El nu prea explică de ce a fost exclus (am înțeles că a fost reprimit prin anii ʼ57-ʼ58), se pare că pentru trecutul său. Acest fapt mi-a confirmat mie o ipoteză și anume că Beniuc a fost un poet de Dreapta. Citez din Cartea albă a Securității o notă în care se spunea că el frecventase cercuri legionare, deci memoriile confirmă că avea ceva la dosar. Aceasta m-a împins pe mine să transform această carte de memorii – pe lîngă publicarea lor – și să susțin, printr-o selecție de versuri, că avem de-a face cu un poet de dreapta, naționalist, unul din marii noștri poeți naționaliști în linia lui Goga. Nu întîmplător el l-a reabilitat în 1957 pe Octavian Goga. În prefață eu mai lansez și o altă ipoteză și anume că după 23 august 1944 s-a întîmplat un fenomen foarte ciudat:
Beniuc pentru a face față, pentru a se adapta la noile realități – probabil și pentru a scăpa de dosar – și-a prezentat simbolurile din poezia anterioară („zori noi”, „răsărit” etc.) susținînd că, încă din 1938, el prevestise comunismul.
Sigur că era un truc, era greu de crezut că în 1938 un poet putea să prevadă venirea comunismului, dar dacă recitim acum și scoatem anul ʼ44 vom constata că simbolurile erau ale literaturii de dreapta (citez din memorie: „E putred copacul românesc la rădăcină”). În toate aceste poezii el vorbește despre românesc („ursul românesc”, „durerea românească”, neexistînd nici o poezie cu „durere muncitorească”!), deci, aceste poezii nu încap în doctrina realismului socialist.
Cine va citi memoriile va descoperi că Mihai Beniuc povestește cum s-a bătut – interesant – pentru centenarul Eminescu, cu elementele alogene din conducerea partidului comunist. Cine va citi selecția de versuri pe care am făcut-o va constata că avem de-a face cu unul dintre cei mai mari poeți/cîntăreți ai românismului, și deci, va trebui să schimbăm din manuale sintagma „Beniuc – poet comunist”. Cred că, în unele momente, e alături de Goga, prin violența discursului, a radicalității și mai ales prin forță. Sper că aceste memorii – și această selecție – să fie punctul de plecare pentru o amplă discuție despre prejudecățile pe care le avem în legătură cu unii poeți care trebuie neapărat reabilitați. Istoria literaturii române – acum cînd putem spune adevărul – are nevoie de o regîndire fără prejudecăți. Nici într-un caz nu trebuie să înlocuim prejudecățile anticomuniste cu altele. Trebuie să scriem o istorie adevărată și vom descoperi o altă ierarhie a vieții literare, ierarhie în care Beniuc trebuie să-și ocupe locul pe care-l merită și mai ales locul în manuale, pentru că generațiile tinere – poate și generația noastră – obișnuite cu poetul comunist ar trebui să-l descopere la adevărata lui valoare. Cred că ar trebui o culegere intitulată „Mihai Beniuc – poet naționalist”.
Încă un lucru amuzant: în 1945 Beniuc are o poezie despre care s-a făcut mare caz la vremea respectivă, ceva în genul: „Oriunde mă duc, toată lumea șoptește / Acesta e poetul Mihai Beniuc / Știa șapte limbi și rusește”. Memoriile arată că nu știa rusește. Deci era vorba de un soi de autoîngîmfare și era și o anumită ironie pe care nimeni nu a înțeles-o și care se regăsește și în versurile faimoase ale lui Bacovia, publicate în ʼ47: „Mi-am îndeplinit toate profețiile / Sînt fericit”. El își îndeplinise profețiile nefaste și acest „sînt fericit” era de o ironie atingînd melancolia.
Fii primul care comentează