Amuzament. În primul voiaj în Turcia, mergînd la Izmir, m-am înscris într-o excursie pe parcursul căreia am poposit la Sirence., satul care a lăsat baltă agricultura pentru turism. Băștinașii se dau peste cap pentru a fi cît mai tradiționali. Fac (și vînd, desigur) cafea la nisip sub privirile turiștilor, coc pîine la cuptorul din fața curții, cumpărată de străinii cărora li se pare infinit mai bună decît pîinea de la supermarket. La 16 kilometri de sat se află ceea ce se presupune a fi Casa Fecioarei maria.
Parcurgînd reportajele apărute pe Internet, multe iscălite de bisericoşi, mă amuz teribil la zicerile sentimentale ale autorilor.
Ar trebui să copii cîteva fragmente pentru a lua peste picior credinţa autorului că a simţit-o pe Maica Domnului păşind alături de el în timp ce se tîrguia aprig la bazar pentru o ulcică.
Măgăoaia. La o a doua carte despre Căderea Constantinopolului bag seamă că ştiu deja pe de rost toate întîmplările. Nu pot să nu observ că momentul e văzut aproape exclusiv dinspre cei asediaţi.
De aici nu numai notele sentimentale (indignare, compătimire), dar şi exagerarea Forţei reprezentate de Otomani.
Toate cărţile despre Asediu întîlnesc descrisă folosirea de către turci a unui soi de meterez umblător.
Despre cum a fost aruncată în luptă înjghebarea şi despre cum a fost ea distrusă de cei de pe ziduri, am citit însă în Antologia dedicată de francezi Istanbulului.
Eroul, un copil de casă şi de pat al lui Mohamed El Fatih (provenit dintr-o familie creştină) însoţeşte un ienicer în turnul mişcător. Care ienicer moare cînd măgăoaia are probleme.
Citat. Întors acasă seara, nu mai aştept şi, de cum am pus bagajele în Birou, mă duc glonţ în camera cu Literatura română contemporană, ca să caut un citat din Marin Preda. E vorba de descrierea unei bălăcăreli publice în Siliștea Gumești. Am nevoie de el pentru a denunța bălăcărerile de la televizor ale politicienilor. În Imposibila întoarcere nu-l găsesc. Iau atunci Viaţa ca o pradă, inclusă în ediţia Opere complete, scoasă de Academie.
Descopăr citatul acolo unde nu-mi trece prin cap că am să-l găsesc: într-o tabletă despre cum a descoperit el, Marin Preda, cuvîntul.
Reproduc citatul, întrebîndu-mă dacă n-ar trebui să recitesc publicistica lui Marin Preda:
„Uneori, în calmul tindei noastre, ascultam venind de afară şi cuvîntul torenţial, degradat. Îngrozită, mama nu ştia unde să ne spună să ne ducem, ca să nu auzim… Era un spectacol grandios al deşănţării umane ceea ce îşi spuneai doi vecini cu muierile lor. Totul era terferlit şi mînjit, viaţa intimă, inocența copiilor şi a fetelor, credinţa în Dumnezeu, şi ai fi spus, dacă ai fi crezut pînă atunci altfel, că trivialitatea şi josnicia în care era aruncat cuvîntul era fără limite… Tata se ducea prin grădină, îşi vedea de treburi, mama ne chema la masă, căci se făcea seară, mîncam şi unul din noi ieşea afară ca din întîmplare şi se întorcea cu ştirea: «ăia tot se ceartă!» «Tot n-au terminat, nu s-au potolit» «Nu, mai rău!» Fiindcă îşi spuneau poveşti lungi, cum a fost el pe la Piteşti şi s-a întîlnit cu alde Jugravu şi ăsta, Jugravu, avea el o purtare aşa, nu ştiu cum… De ce, mă? Nimic, nu voia să spună. De ce mă, Jugravule? Lasă că ştii tu, zice, şi se apucă şi-mi spune… şi cînd am auzit eu! E, he, he… Aşa vasăzică! Bine! Bineee! Şi tonul povestitorului cobora, ai fi zis că un sentiment cu adevărat omenesc de imputare îşi va face loc şi după recriminări reciproce se vor înţelege că sunt oameni şi se vor redresa printr-o împăcare în văzul lumii, dîndu-ne de înţeles că ura a obosit, forţa otrăvită a cuvîntului s-a consumat şi că neînţelegerile nu sînt numai ale lor…
Dar deodată pălălaia reizbucnea fără legătură, proaspătă, ca din senin, din amintire… Cum, mă, să-i spui tu ăluia că nu i-am dat fi-mi viţeaua pe care a crescut-o ea de mică trei ani de zile, şi că i-am vîndut-o şi am băut banii? Ai fost tu, mă, la nunta ei să vezi?… N-am fost că nu m-ai chemat… Cum să te chem eu pe tine, mă, puturosule, să te îmbeţi acolo ca un… şi să începi să… Fac şi dreg pe nunta fi-tii, nici n-aş fi venit, să mă fi chemat cu şapte lăutari…”.
Revăzînd textul, chiar că-mi pare rău de seara în care nu l-am găsit pentru a-l plasa în editorial
Sînt convins însă că voi avea multe ocazii de a-l folosi.
Slavă Domnului!
La bălăcăreli, politicienii noştri sînt cum nu se poate mai productivi!
Fii primul care comentează