Frizer. Cînd vine vorba de judecarea unei personalități nu după ce-a produs geniul ei, ci după ce i-au produs subțiorile, sub puterea căldurii, se invocă învățătura:
Nu există erou pentru lacheul său.
Lacheul e cel care-l surprinde pe Erou în plin exercițiu de om pur și simplu. Om care rîgîie, care asudă, căruia îi cresc unghiile și-i vine să meargă la toaletă. Ocupat cu partea asta a personalității, dar și neputincios a-i înțelege Eroului cealaltă parte, adevărată, de Erou, lacheul vede în stăpîn doar pe unul care-i face probleme, pentru că trebuie să curețe firimiturile după el.
Prin tableta Una din cele mai…, tipărită în Adevărul literar și artistic, din 5 iunie 1932, Tudor Arghezi face o modificare, în statutul personajelor. Locul Lacheului îl ia Frizerul:„Nimeni, nici mama, nici iubita, n-au ținut capul poetului mai aproape de ochi și mai pipăit ca Figaro. El i-a spălat părul, i l-a pieptănat, i l-a cutat și uns cu parfume – și poate spune cu drept cuvînt că s-a uitat în el. Și n-a văzut nimic. Văzul pe dinlăuntru e cu putință numai de departe și după ce și depărtarea s-a diluat dincolo de spații”.
Notă. T. Arghezi îi ia peste picior pe istorici:„Sînt, într-adevăr, unii oameni care știu ce se va întîmpla în general într-o anume epocă istorică. Aceștia sînt profeții. Cît privește pe istorici, specialitatea lor consistă în a ști lucrurile după ce au avut loc și a demonstra, învecinînd istoria cu filosofia, că nu puteau nicidecum să se petreacă într-alt fel decît s-au petrecut, afară de cazul, și acesta de considerat, cînd într-adevăr, s-ar fi produs de-a-ndăratele sau de la ¼ în sus.” (Tudor Arghezi, „Contribuții științifice”, în Adevărul literar și artistic, 11 mai 1930).
Vioara lui Rotschild, publicată de Cehov în Russkie Vedomosti, 6 februarie 1894, se concentrează asupra fabricantului de sicrie Iakov Ivano, un pîrlit de negustoraș, rece cu el și cu ceilalți, obsedat de cîștigul de pe urma morților.
Cum se simțea prost, după moartea nevestei, Iakov se duce la Spital.
A.P. Cehov îl surprinde astfel la întoarcerea acasă:„Dimineața s-a sculat cu greu și s-a dus la spital. Același Maksim Nikolaici i-a spus să-și pună comprese reci la cap și i-a dat niște hapuri, dar după chipul și glasul lui, Iakov a înțeles că stătea prost și nici un hap din lume n-o să-l mai poată ajuta. În drum spre casă se gîndea că moartea nu-i va aduc decît cîștig: nu va mai trebui să mănînce, nici să bea, nici să plătească dări, nici să jignească oamenii; și dacă te gîndeai că omul nu stă în mormînt un singur an, ci sute și sute de mii de ani și dacă făceai socoteala bine, cîștigul era neînchipuit de mare. Viața aducea omului numai pagubă, pe cînd moartea – cîștig. Acesta era adevărul, un adevăr tare dureros și amar. De ce era pe lumea asta o rînduială atît de ciudată, că ți-era dat să ai o singură viață și s-o irosești și pe asta fără nici un folos?”
Tot Arghezi. Deși Comunismul la începuturi și Pluralismul tot timpul au proclamat superioritatea Maselor asupra Personalității și, în privința conducerii trebilor, a echipei asupra liderului. Totuși, Istoria a fost, este și va fi terenul pe care rodesc doar faptele, semănate și cultivate de personalități. Convins că personalitățile sînt cele care duc „lespezile timpului pe umăr”, Tudor Arghezi semnala în 1932, mai precis în tableta Maestru Valjean, iscălită în Secolul, 13 martie 1932, sărăcia lumii politice românești la capitolul personalitate:„Dacă numeri însă personalitățile politice românești, în stare azi, nu prin cutezanță personală înfumurată sau naivă, dar prin consensul elitelor observatoare, să ia, determinate natural și verificate de sentimentul speranței, lespedea timpului pe umăr și să o ducă fără primejdie de hernie morală, la răspîntia drumurilor confluente și a pietrelor de hotar contradictorii, numărătoarea nu prea poate trece peste degetele unei singure mîini.”
Fii primul care comentează