Hachițe. Elevul venit la BAR împreună cu Nicolae Scurtu, care îi e profesor la Liceul Lazăr, mi-a adus articolul despre Războiul Tudor Arghezi – Nicolae Iorga, precum şi un alt număr din Revista Sud, editată de „Asociaţia pentru cultură şi Tradiţie Istorică Bolintineanu”, publicație la care colaborează.
Răsfoind revista, cîteva titluri despre Bolintineanu îmi amintesc de studiul despre călătoria lui Al. I. Cuza la Constantinopol, mai precis despre Palatul de pe malul Bosforului, în care a fost găzduit de Sultan. Aducerea aminte îmi provoacă o boare de regret.
Am abandonat Proiectul pe la jumătate, furat de un altul, Achitarea lui C.Z. Codreanu la Turnu Severin, abandonat şi el.
Mi-e tot mai limpede că nu voi mai găsi timp şi energie pentru a relua, ca să duc pînă la capăt, vreunul din proiectele moarte deja.
Citesc studiile elevului. Pentru a-l publica, ar trebui să facă precizarea că, un timp, Arghezi n-a avut unde să-i răspundă lui Iorga.
Nu-mi e prea greu să dibui că N. Iorga a pornit campania împotriva lui Tudor Arghezi după includerea operei marelui poet în Manualul de literatura şi limba română pentru clasa a VIII-a, din 1935, sub îngrijirea lui Al. Rosetti, I. Creţu şi Jack Byck.
Nicolae Iorga aşează campania sub steagul luptei împotriva imoralităţii în literatură.
În realitate, campania izvorăşte din invidia lui N. Iorga că Tudor Arghezi e învăţat la şcoală.
El, Nicolae Iorga, a cochetat cu Literatura.
Afirmat ca istoric, el se vrea recunoscut ca scriitor.
O hachiţă, dar care, asemenea tuturor hachiţelor, răspunde de multe dezastre în destinul lui N. Iorga.
Înverşunarea faţă de C.Z. Codreanu, concretizată în darea în judecată a Căpitanului de către N. Iorga în martie 1938, pretext exploatat de Carol al II-lea pentru a-l închide pe Şeful Legiunii, îşi are temeiul tot în invidie.
Îl invidia pe Căpitan pentru simpatia de care se bucura în rîndul tinerilor.
Culmea e că despre hachiţele de acest gen am vorbit la lansarea cărţii lui M. Tatulici „Distrugătorul «Speranţa»”.
La telefon, Mihai Tatulici îmi spusese că lansează şi o carte de bucate pe lîngă roman. Am crezut că lucrarea a fost editată de firma lui. Nu-mi imaginam c-a scris o Carte de bucate. La lansare (Librăria Dalles) mă trezesc cu Dan Chişu vorbind despre Bucătarul Mihai Tatulici. În faţa unei săli reci, pe care o simt ca nefiind a mea, înainte de a prezenta romanul, zic ceva despre hachiţele marilor scriitori.
Sînt mari scriitori care au drept hachiţă creşterea fluturilor. În chip ciudat – continui eu – respectivii se cred mai mult cercetători de fluturi decît prozatori. De aceea, supărarea lor cînd li se spune că sînt proşti crescători de fluturi e infinit mai mare decî dacă le-ai spune că sînt prozatori mediocri. Cum s-a întîmplat și cu Nicolae Iorga, mare istoric, mărunt scriitor.
Întrebare. Cînd vom avea, în fine, curajul să comemorăm doar pe cei morţi pînă în 22 decembrie 1989 la prînz?
Întîmplător, duminică dimineaţa, aud la RRA, transmisă în direct, ceea ce redactorii postului numesc pompos Ceremonia de comemorare a Eroilor martiri căzuţi în Revoluţia din decembrie 1989. Cum se întîmplă de atîția ani la aniversarea Revoluţiei din 1989, acest 23 August al economiei de piaţă, sînt turuite obişnuitele clişee, cele menite, la orice transmisie în direct, a umple golul din timpanele ascultătorilor:
Jertfă pentru libertate, crunta represiune, ei au murit pentru ca noi să trăim mai bine etc. etc.
Se iveşte însă o problemă, valabilă nu numai în cazul celor comemoraţi la Radio, dar şi în cazul celor comemoraţi în toată ţara. O problemă pe care, iată, nici un talk-show n-a abordat-o, fie din prostie, fie din teama de a nu sfida cenzura consensului.
Nicolae Ceauşescu a căzut pe 22, la prînz, cînd s-a suit în elicopter, capcană întinsă de Victor Stănculescu. Putem spune, că la prînz, dacă nu chiar mai înainte, regimul Ceauşescu picase. În acel moment, Nicolae Ceauşescu, arestat fără s-o ştie la urcarea în elicopter, nu mai avea nici un mijloc prin care să ordone să se tragă. Altfel spus, Nicolae Ceauşescu nu e răspunzător nici faptic, nici juridic, nici politic de morţii din zilele următoare. La Radio n-a avut loc nici o represiune pînă în 22 decembrie 1989. Morţii comemoraţi sînt cei din timpul mîrşavei diversiuni cu teroriştii. Aceşti morţi nu mai pot fi puşi pe seama lui Ceauşescu.
Întrebări mai mult decît necesare:
- 1) Sînt ei eroi martiri ai luptei pentru libertate? Pe 22 decembrie 1989, la prînz, ţara era liberă.
- 2) Împotriva cărei Puteri au luptat ei şi au căzut? A lui Ion Iliescu?
- 3) Dacă noua echipă pusese deja mîna pe putere, cei căzuţi în timpul diversiunii cu teroriştii au fost victimele cui?
- 4) Cînd vom avea, în fine, curajul să comemorăm doar pe cei morţi pînă în 22 decembrie 1989 la prînz?
Fii primul care comentează