Fost angajat al Direcţiei Cabinetului Ministrului şi Cifrului din Ministerul Afacerilor Străine al lui Mihai Antonescu, membru al grupului de „băieţi deştepţi“ de la Externe, Camil Demetrescu e arestat la 7 octombrie 1947 şi condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti, la 11 noiembrie 1947, sub acuzaţia de „crimă de complot şi instigare la înaltă trădare, la 15 ani temniţă grea. Eliberat la 1 octombrie 1962, stă în domiciliu obligatoriu în localităţile Rubla şi Călmăţui. A trecut prin închisorile: Galaţi, Jilava, Piteşti, Sighet şi Dej.
Moare la 7 august 1992.
Înainte de a muri, îşi depune la Arhiva Naţională memoriile, alcătuite din trei caiete, format registru mare. În 2001, aceste memorii sunt tipărite de Editura Enciclopedică, la îndemnul surorilor Bărbuş, fiicele fostului vicepreşedinte al PNŢCD, Ioan Bărbuş, legatare testamentare ale lui Camil Demetrescu.
Sub titlu neutru Note–relatări, cartea fostului diplomat istorisește perioada regimului Antonescu şi anii 1944-1947, de bolşevizare accelerată a României.
Memorii despre regimul Antonescu, despre Lovitura de stat de la 23 august 1944 şi despre ascensiunea comunismului stalinist pe meleagurile noastre au văzut lumina tiparului într-un număr mare după decembrie 1989.
Cartea lui Camil Demetrescu aduce o noutate în acest domeniu.
Pe lîngă cele văzute sau auzite ca funcţionar la Cifru, autorul ne pune la dispoziţie şi cele auzite de el în închisorile prin care a trecut de la alte personaje implicate în evenimente.
Istoria felului în care le-a scris, redată în Argument, nu e lipsită de umor:„Acum trei ani şi ceva, am început să scriu într-o primă ciornă note şi relatări pe 162 (unasutăşasezeci şi două) de foi de carnet, note strînse în cascadă şi dezordonat, aşa cum cădeau peste mine. Nu am putut urma criteriul cronologic fără nici un reper de ordin documentar. Încerc să o fac acum, să bat în cuie cronologic mai disciplinat, acest prim material, ca şi foarte multe alte amintiri pe care am avut timp să le împrospătez“.
Strădania de ordonare a dat rezultate infime. Distrat prin excelenţă, cum îl schiţează Ion Ioanid, Camil Demetrescu a tipărit un volum definit prin note înşirate cam alandala, repetîndu-se uneori, de parcă autorul ar fi uitat că le-a mai transcris o dată. Culmea e însă că tocmai această dezordine pitorească, adăugată fragmentarismului ostentiv, conferă memoriilor originalitatea de netăgăduit. Cele puse pe hîrtie par mai degrabă rodul gîlgîirii amintirilor, decît cel al aşezării lor în pluton cronologic.
Nu de puţine ori, autorul reia un subiect atacat mult mai înainte sau face un salt uriaş înapoi, în timp.
Graţie unui astfel de salt, Camil Demetrescu ajunge de la Conferinţa de Pace din 1947 la Progromul de la Iaşi din iunie 1941.
Fericit pretext pentru autor de a-şi aminti cele aflate de el despre Progrom nu la Biblioteca Naţională, ci la închisoarea Jilava:„A fost stabilit încă de pe vremea lor, că ele au fost pornite de nemţi şi că au fost executate cu unele complicităţi de organe în subordine şi a unor legionari provocatori. Antonescu nu a dat nici un ordin în sensul masacrării evreilor şi lucrul s-a făcut peste capul lui. A dat, imediat ce a aflat despre cele petrecute, un ordin circular către prefecţi ţinîndu-i personal răspunzători pentru orice asemenea repetare de lucruri. Pe cînd eram în închisoarea Jilava – la finele anului 1955 (noiembrie, decembrie) şi în primele luni ale lui 1956 – povesteam tocmai acest episod. După ce l-am terminat, am avut plăcerea să primesc o confirmare neaşteptată, aceea a unui codeţinut evreu, Ghertler, care mi-a spus, vorbind însă pentru toată încăperea cu cîteva zeci de deţinuţi, că poate confirma că atunci cînd ruşii l-au delegat prefect al unui judeţ din Moldova central (Huşi, Tutova etc.) a dat în arhivele prefecturii de acest ordin circular a cărui redactare lăsa impresia că nu era de glumit cu el“.
Dincolo de contribuţia la lămurirea controversatului moment din iunie 1941, istorisirea lui Camil Demetrescu ne dezvăluie un lucru ce-ar putea să pară surprinzător unora dintre cei care n-au habar ce personalităţi trimiseseră comuniştii în puşcărie. Intelectuali adevăraţi, cei închişi transformă puşcăria într-un spaţiul al confruntării de idei în diferite chestiuni. Printre cele mai pătimaş disputate subiecte se numără, desigur, cele de Istorie recentă. Personalităţile implicate în diferite evenimente îşi deapănă pentru ceilalţi amintirile, fac dezvăluiri senzaţionale, confirmă sau infirmă ipoteze.
Se înţelege că la loc de frunte în toate aceste talk-showuri se situează Lovitura de stat de la 23 august 1944.
Sesiunile de comunicări şi dezbateri din puşcărie sunt un prilej şi de confruntare a opiniilor nu numai de schimb de amintiri despre 23 august 1944.
Judecînd după cartea lui Camil Demetrescu, opinia generală înclină spre recunoaşterea improvizației absolute care a fost actul săvîrşit de conspiratori. De părerea asta sunt nu numai antonescienii, vîrîţi în închisori alături de legionari, de ţărănişti şi de liberali, de socialişti şi de regalişti, dar şi cei care au lucrat la împlinirea Loviturii de stat. Fenomenul îşi are cauza în evenimentele care au succedat Actului de la 23 august 1944. Năvălirea barbarilor de la Răsărit asupra României obligate să stea cu mîinile în sîn de Armistiţiul proclamat unilateral, anchetarea şi arestarea de-a valma a celor implicaţi în Lovitura de Stat, bolşevizarea totală a ţării au dat naştere unor regrete uriaşe în personalitatea celor care-l răsturnaseră pe Mareşal, acuzaţi acum de a fi provocat prin asta nenorocirile ulterioare.
Înainte de a fi avansată în cărţile tipărite postdecembriste, ipoteza Loviturii de stat nătînge a fost lansată chiar în închisorile comuniste.
Fii primul care comentează