Cunoașterea. Liber de obligaţiile cerute de o ficţiune, amintirile din Anii de ucenicie aduc un neaşteptat spor de informaţii în ce priveşte cunoaşterea de tip sadovenian. Prin aceasta, Anii de ucenicie adîncesc cele cuprinse în Baltagul, Morminte, Nopţile de Sînziene la capitolul formulelor de investigare a realităţii. Vorbind de „tainele cunoaşterii vechi”, scriitorul face următoarea remarcă surprinzătoare: „socotind că nici un adevăr nu poate sta mai presus decît o frumuseţă, şi iarăşi că pentru călăuzirea inimilor nu-i altă putere mai mare decît mitul şi datina”. Şi mai departe, cîteva rînduri mai jos:
„Eu însă urmam a intra în tainele cunoaşterii vechi. Poate mai mult prin poezia şi pitorescul pe care-l cuprindeau”.
Misterioasa cunoaştere a Vitoriei Lipan şi a localnicilor din Nopţile de Sînziene se întemeiază pe comuniunea cu locurile. Eterna repetare a aceloraşi fenomene duce la concluzia unei legităţi. Mihail Sadoveanu dă un exemplu:
„După vechi ştiinţe, dacă într-un an sfîntul Neculai «nu-i podos» (adică dacă nu îngheţa apele la 6 Decembrie) atunci vremea aspră întîrzia pînă la Bobotează (6 ianuarie)”.
Vechea ştiinţă nu-i altceva decît un adevăr extras dintr-o repetabilitate. Dacă ani în şir, neîngheţarea apelor la 6 Decembrie e urmată de un timp blînd pînă la 6 ianuarie, se trage o concluzie generală, o veche ştiinţă, care se transmite pe cale orală, din generaţie în generaţie. O astfel de ştiinţă presupune, necesarmente statornicia comunităţii. Numai o colectivitate rămasă în acelaşi loc secole în şir poate consta legătura între anumite fenomene prin repetabilitate. În acelaşi timp, comuniunea cu locurile, de care vorbeşte Lucian Blaga, dă posibilitatea cunoaşterii intuitive, poetice. Legătura cu lumea din jur, o legătură sufletească, face ca unele semne, imperceptibile străinilor, să fie receptate de către cei apropiaţi. Nu cunoaşterea cauzală, nici cea mistică îi spun Vitoriei Lipan că Nechifor s-a prăpădit, ci „inima”, o voce interioară pe care o poate avea numai cineva legat sufleteşte de un altul. La rîndul lor, ţăranii din Nopţile de Sînziene au şi ei în raport cu Pădurea Buciu, acelaşi duşman. Ca şi Nechifor pentru Vitoria Lipan, pădurea e pentru ei un personaj sufletesc, o fiinţă apropiată. Benoiu e un străin în raport cu pădurea de aceea nu o intuieşte. Localnicii sînt cu ea în relaţie osmotică. Astfel se desluşeşte tîlcul referirilor de mai sus la frumos şi poezie. Cunoaşterea de tip Victoria Lipan stă în regim poetic pentru că asemenea poeziei, ea se bazează pe legătura sufletească cu lumea.
Despre Anton Holban. Un interviu luat marelui chirurg Vladimir Ciurea îmi dă posibilitatea să aflu că e neam cu Anton Holban. Deși îmi propusesem să abordez faptul, uit de Anton Holban pe parcursul interviului. Îmi amintesc după interviu și mă grăbesc să văd ce-am scris eu de a lungul timpului despre autorul romanului O moarte care nu dovedește nimic. Am găsit deocamdată asta:
„Dedublîndu-se ca toate eurile prozei subiective, naratorul lui Anton Holban extrage dintr-o experienţă concluzii generale, de psihologie şi filozofie. Graţie autoscopiei se conturează în toată gama sa de trăsături morale şi sufleteşti, un personaj. Întors asupra lui însuşi, eul analitic descoperă însă şi formulează şi principalele note ale naratorului din literatura introspectivă. Astfel opera lui Anton Holban poate fi luată ca un excelent document asupra prozei de introspecţie.”
Teza firului rupt. Cum e explicat momentul 1918 în presa de după 23 august 1944, cînd se fac eforturi pentru a dovedi că românii și rușii au fost prieteni de cînd se știu?
În procesul de rescriere a Istoriei, pentru a da temeiuri teoretice politicii externe de după 23 august 1944, momentul considerat de cotitură în relațiile româno-ruse e Unirea Basarabiei cu Țara Mamă.
Broșura Contribuția Rusiei în lupta pentru independență a poporului român de Tudor Alexandru Stoianovici, Biblioteca relațiilor româno-ruse, Editura Eminescu, 1946, consacră o însemnată cantitate de energie acestui moment. Primul Război Mondial apare drept o culme a frăției româno-ruse și, evident, a rolului benefic jucat de Rusia în protejarea României:„Slab înarmată și destul de redusă ca număr pentru frontul ce-l avea de apărat, armata română nu putea face față cu succes masivelor atacuri germane. Greul apărării a căzut și de astă dată tot asupra trupelor rusești. În Ianuarie 1917 acestea țineau aproape 90% din frontul românesc, dînd armatei române răgazul necesar pentru a se reface după dezastrul retragerii din Decembrie 1916. În acest timp armata aliată de la Salonic stătea inactivă. Numai cu ajutorul efectiv al Rusiei, care a oprit înaintarea germană în Moldova, armata noastră s-a putut reface, fiind capabilă apoi de a cîștiga cele mai glorioase bătălii din acel război. În felul acesta România a fost în stare a nimici tratatul oneros pe care i-l impusese Germania, vremelnic învingătoare, prin pacea separată de la Buftea.” (Tudor Alexandru Stoianovici, Contribuția Rusiei în lupta pentru independență a poporului român, Biblioteca relațiilor româno-ruse, Editura Eminescu, pag. 55)
Revoluția din octombrie e pentru România un moment de opțiune națională:„În Octombrie 1917 în Rusia au avut loc schimbări sociale de importanță epocală. Smulgîndu-se din rîndul țărilor imperialiste, popoarele din Rusia țaristă instaurau un regim popular sovietic, rupînd hotărît cu toate practicile imperialiste în relațiile dintre state și inaugurînd o nouă politică externă, bazată pe respectarea libertății și suveranității tuturor popoarelor, indiferent dacă sînt mari sau mici.
România se afla în acele momente la o mare răspîntie istorică. În fața ei se deschideau două alternative: sau devine unealta imperialiștilor împotriva Rusiei socialiste, sau rămîne alături de aceasta pentru cîștigarea adevăratei independențe, atît a celei politice cît și a celei economice.” (Idem, pag. 55)
Unirea Basarabiei cu România devine pentru autor opțiunea fatală împotriva URSS:„Conducătorii României au ales totuși prima alternativă. Nutrind gînduri dușmănoase împotriva Puterii Sovietice, România a fost printre primele țări care au pornit, cu îndemnul Marilor Puteri, la începutul anului 1918, atacul împotriva Rusiei Sovietice. Se inaugura astfel prima ciocnire armată între cele două popoare. În slujba imperialiștilor, conducătorii României au încuviințat și încurajat apoi formarea mai multor unități ale armatelor ruse reacționare, care s-au pus ulterior în slujba intervenționiștilor.
Părăsind o politică tradițională și o prietenie verificată timp de secole, conducătorii României s-au înfeudat apoi tot mai mult reacțiunii mondiale, care nu puteau vedea cu ochi buni eliberarea popoarelor sovietice și marșul lor spre progres, luînd un loc important în coaliția antisovietică.” (Ibidem, pag. 55-56)
Fii primul care comentează