Despre ceea ce cred eu legat de Ion Iliescu și posteritatea sa, v-am expus anterior, dar e limpede că voi mai reveni în perioada următoare. Va fi o dezbatere națională legat de acest subiect, asta este clar. Să analizăm însă, pe scurt, acest spectacol deșănțat al preamăririi lui Ion Iliescu, post-mortem, unul care împlinește imediat aproape 24 de ore de manifestare. A început imediat ieri, după orele 16, când în serie, la fiecare două, trei, cinci minute, erau publicate poziționări ale multor așa-zise „personalități publice”, n-am numărat câți au fost până la ora asta, dar e limpede că numărul lor trece de 100, acum, când vorbim, care toate aceste așa-zise „personalități” au ales să îl „tămâieze” pe Iliescu la plecarea lui dintre cei vii. Ce e ciudat la toată această manifestare despre un personaj mai degrabă controversat și blamat în cei 20 de ani de când nu mai este președinte al României, este această manifestare iscată ca la o apăsare pe buton. Laudatio, laudatio, laudatio, din partea te miri cui. E normal? Eu zic că nu e deloc. Vorbim totuși despre cineva ca Ion Iliescu, așa cum spuneam, cineva care a avut misiunea, nu o dată, ci de trei ori, să facă lucruri bune pentru țară și a eșuat de fiecare dată, în mod nescuzabil, cel mai rău și fatal, la ultimul său mandat, cel dintre 2000 și 2004, atunci când s-a desăvârșit, practic, punerea în genunchi a României și controlul extern asupra României, care a fost impus tot în acest ultim mandat al lui Ion Iliescu.
Acum, dacă cineva ar fi rudă sau prieten cu Ion Iliescu, aș putea pricepe că, la momentul plecării lui pe tărâmul celălalt, să menționeze doar lucrurile bune. E firesc să fie așa. Dacă ai o persoană apropiată, ești tentat să îi scuzi, să spunem, ce a fost mai rău în viață. Am văzut, însă, și o altă categorie, a celor care n-au fost prieteni cu Ion Iliescu, nici rude, care s-au apucat brusc să vorbească despre sine, despre ei înșiși, la moartea lui Ion Iliescu, atât de mult i-a marcat acesta în viața lor. Am multe exemple, dar vă dau doar două, celebre, mă refer la Ion Cristoiu și Cornel Nistorescu, cei care au fost contemporani cu toată perioada de activitate a lui Ion Iliescu, atât înainte de 1989, cât și după 1989; le respect expertiza despre Ion Iliescu, nu-i înțeleg, însă, pe ei și nici nu sunt de acord cu ceea ce au scris și au spus, ieri și astăzi. Pentru ca să înțelegem de ce s-a pornit acest festival al preamăririi, o să vă expun ce am zis mai înainte, la portretul lui Ion Iliescu, de la „Omul Zilei”, un mic fragment. Și ziceam așa: „La finalul anilor ´90, fiind pilotat deja de către Mossad, Ion Iliescu a acceptat să facă jocul SUA în România, dacă i se va mai acorda un mandat de președinte, ceea ce s-a și întâmplat în decembrie 2000, Ion Iliescu făcând tabula rasa, astfel, cu angajamentele sale vechi, toate în fața rușilor, deci i-a trădat și pe ruși, în calitatea lor tot de foști binefăcători ai săi”. Vin cu o altă concluzie acum: dacă este valabil ceea ce spun eu aici, că Ion Iliescu, din anul 2000, a fost omul Mossad-ului, care l-a pilotat într-o relație de deservire a intereselor Statelor Unite ale Americii (și cred că este așa, am și argumente, am și oameni care au asistat la scenele din Statele Unite), apoi, prieteni goldiști, concluzia acestui festival al preamăririi și cum s-au bulucit toți acolo, este că omul Mossad-ului și al Americii trebuie să fie onorat la plecare de către toți cei care vor să arate că servesc și deservesc acest sistem de putere din România subordonat Factorului Extern. Deci, e coadă pentru că așa a decis Mossad-ul, care într-adevăr este cel care l-a salvat pe Ion Iliescu în anul 2000, și probabil de cei care își mai aduc aminte de el din zona CIA. Foarte interesant, nu? Am însă și o a doua explicație. Cum, de mână, pesediști, peneliști, țărăniști, mai puțin userișrii și deloc suveraniștii, dar ceilalți s-au luat cu toții de mână și repet, mai mult de o sută dintre ei îl preamăresc pe Iliescu și se și înghesuie la catafalcul său? Ei bine, această a doua explicație rezidă din sintagma numită „folosirea cadavrului”, dar nu pentru disecție (deși ar fi fost interesant; știți că marile personalități își oferă corpul pentru disecție sau cei foarte longevivi, pentru ca medicina să înțeleagă mai multe, dar nu e cazul aici); cadavrul lui Ion Iliescu cred că este folosit de către toți cei vinovați din interiorul guvernărilor ultimelor decenii pentru o procedură de iertare în grup. Adică îl facem pe Ion Iliescu că a fost mare, că-i important, că a fost un președinte bun și mergem toți și mărturisim asta în spatele lui pentru ca românii, într-un moment de înmormântare, să ne ierte pe toți la grămadă. Ei bine, vă spun eu, măi deștepților, pentru că, ne spun și sondajele, ați văzut, ale voastre, că cel mai apreciat lider de către români este Nicolae Ceaușescu, pe care Ion Iliescu l-a ucis, deși Ceaușescu fusese binefăcătorul său, preamărirea voastră la adresa lui Iliescu o să fie foc de paie, nu o să vă ajute la nimic, pentru că există în această accepțiune publică ideea că Ion Iliescu este cel care a coordonat crimele împotriva lui Nicolae și a Elenei Ceaușescu. (Nu este niciun sfârșit de epocă, prieteni, așa cum am văzut că s-au grăbit mulți să titreze. Sunteți naivi. Noi suntem în plin Securistan, care va mai dura mult și bine. A, care e legătura cu Iliescu? Că el este cel care a impus, imediat după ´90, acest Securistan în România, el nefiind un emanat al poporului român, el fiind un emanat al fostei Securități, care știa despre el că e și agent pe la Moscova, pe acolo, care după aia l-a mutat de la Moscova la Tel Aviv, în acele vremuri, care l-a dus de mână la Washington, dar tot un om care a deservit sistemul securist, se numește că a fost.)
A, ca și concluzie, că mai aveam una: moartea lui Ion Iliescu, ați văzut că este folosită în mod cinic de către cei ce plâng cu lacrimi de crocodil, anume pesediștii, respectiv de ceilalți, ce înjură ritos și nervos, respectiv useriștii, pentru a se poziționa din punct de vedere politic și a organiza o încăierare, care pune sub semnul întrebării chiar stabilitatea guvernării, auzi, frate, exact la căpătâiul mortului. Vedeți în câte direcții poate să fie folosit un eveniment de altfel tragic, în urma căruia pot să spun totuși, în plus față de „Dumnezeu să-l ierte pe Ion Iliescu!”, și „Condoleanțe!” doamnei Nina Iliescu, care, dintre toate soțiile de foști președinți ai României, că cel actual nu are soție, a fost cea mai decentă, rezervată, într-adevăr, o adevărată Primă Doamnă.
Fii primul care comentează