Scurtă trecere în revistă a abordărilor lui Ceaușescu după decembrie 1989

Găsesc într-un comentariu din Expres Magazin, 6 martie 1991, Vom reveni pe înserat, această trecere în revistă a abordărilor lui Ceaușescu după 1989:

„Aparţinînd trecutului imediat, dictatura ceauşistă a făcut, din decembrie 1989 pînă acum, obiectul mai multor abordări publice.

Prima dintre acestea caracterizează săptămînile imediat următoare răsturnării lui Nicolae Ceauşescu. Trăsătura ei fundamentală rămîne simplismul. Oameni politici, publicişti, simpli cetăţeni s-au năpustit asupra celor 25 de ani de guvernare ceauşistă, executînd-o din cîteva trăsături de condei. O întreagă perioadă istorică extrem de complicată a fost prezentată linear, ca o succesiune neîntreruptă de catastrofe economice şi social-politice. S-a vorbit săptămîni în şir despre închisorile ceauşiste, despre supravegherea fiecărui cetăţean de către Securitate, despre dispariţia fără urmă a celor ce se ridicau împotriva regimului. Românii păreau să fi trăit într-o permanentă teroare.

Ceauşescu era comparat cu Hitler, cu Stalin, cu Pol Pot şi cu Dracula. Străinii sosiţi la noi după Revoluţie se vor fi mirat că pe teritoriul României mai întîlnesc urme de viaţă.

O asemenea abordare simplistă are numeroase explicaţii.

Dintre ele se detaşează net efortul neocomunist din acel timp, de a salva sistemul acuzînd persoana, de a reabilita istoria comunismului românesc prin exagerarea răului făcut de un segment al acesteia: comunismul ceauşist. Strategia tipică perioadelor de dezgheţ din evoluţia comunismului se contura cu maximă claritate. Atît hruşcovismul, cît şi gorbaciovismul, reprezentînd strădania de a cosmeticiza comunismul, s-au definit prin exagerarea trăsăturilor negative ale perioadelor anterioare, stalinistă şi, respectiv, brejnevistă. Acţiona aici, printre altele, şi o modalitate de a cîştiga încrederea maselor în noul comunism, prezentat, desigur, ca fiind cel adevărat.

Pe măsura depărtării de 22 decembrie 1989, s-a conturat un alt mod de abordare a perioadei ceauşiste. Rolul fundamental în afirmarea acesteia nu l-a jucat însă, cum s-ar putea crede, calmul dat de distanţarea în timp, ci instalarea tot mai puternică a democraţiei. Contrar insistenţelor perestroikiste ale celor ce au preluat puterea la sfîrşitul lui 1989, societatea românească s-a îndreptat, sub presiune internă şi internaţională, către statul de drept de tip occidental şi către economia de piaţă. Simplismul neocomunist a lăsat loc subtilităţii tipice democraţiei.

În consecinţă, perioada Ceauşescu a început să fie privită cu mult mai multă obiectivitate. Exagerările propagandistice au dispărut. S-a putut remarca, astfel, că regimul comunist instaurat după 1965 reprezenta un progres în raport cu perioada Gheorghiu-Dej. Anii de sub conducerea lui Nicolae Ceauşescu au fost analizaţi în concreteţea lor istorică. A fost posibilă astfel o diferenţiere între etapa 1965-1971 şi cea care a sfîrşit cu explozia populară din 22 decembrie 1989.

Dictatura ceauşistă a fost diferenţiată în interiorul dictaturilor comuniste.

S-au evidenţiat caracterul ei nesîngeros şi paternalismul megaloman.

Afirmarea statului de drept a adus cu sine o mutaţie radicală şi în desfăşurarea proceselor intentate colaboratorilor lui Ceauşescu. Justiţia din perioada imediat următoare răsturnării Dictatorului stă, fără îndoială, sub semnul abuzurilor comuniste. Procesul soţilor Ceauşescu a stupefiat întreaga lume prin încălcarea celor mai elementare reguli de Drept.

Arbitrariul a dominat şi atitudinea faţă de foştii demnitari ai regimului. Aceştia au fost arestaţi în pripă, deseori fără mandat, împovăraţi cu acuzaţii absurde (complicitate la genocid!), puşi să semneze mărturii defavorabile lor. Mecanismul proceselor staliniste, în care acuzaţii nu mai pridideau să se autoînvinuiască, părea să se fi pus din nou în mişcare. Pe măsura desprinderii de neocomunism, Justiţia şi-a intrat în drepturi. Acuzaţii au avut posibilitatea să-şi expună public punctele de vedere. Mulţi dintre ei, dîndu-şi seama că arbitrariul comunist a apus pentru totdeauna, şi-au modificat depoziţiile iniţiale. Faptul că procesele au fost televizate, că presa a fost liberă să scrie despre ele, le-a dat acestora încredere în Justiţie. Într-un cuvînt, foştii demnitari au beneficiat din plin de avantajele democraţiei împotriva căreia luptaseră ani în şir sub conducerea lui Nicolae Ceauşescu. Libertatea presei, înnăbuşită cîndva şi cu ajutorul lor, le-a oferit posibilitatea să se apere, ba chiar să şi polemizeze cu unele exagerări. Pe acest fond, foştii nomenclaturişti şi-au permis să apară pe scena publică. Nu mai era nici un risc să fie acuzaţi, insultaţi sau chiar linşaţi, cum se întîmplase în 25 decembrie 1989, cu poetul Adrian Păunescu.

Pornind de la egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor, indiferent de trecutul lor, democraţia le-a dat şansa de a se reabilita. Mulţi dintre ei s-au integrat perfect în noua realitate. Le-au fost de un mare ajutor profesionalismul, dar şi convingerilor democratice.”