Am găsit prin foldere un eseu scris înainte de 1989 (când făceam critică și istorie literară curentă) despre felul în care literatura română se vede pe ea însăși. Se intitulează Literatura la persoana întâi și are drept izvor o realitate literară de la vremea respectivă, astfel surprinsă de mine chiar din primele rânduri ale textului:
„S-a observat mai puţin, dar mai ales în domeniul prozei, literatura reflectată de către literatură tentează pe mulţi autori. Lăsînd la o parte jurnalele de scriitori, false sau adevărate (Viaţa ca o paradă, Marin Preda, Caietele Princepelui, Eugen Barbu, Sub camuflaj, Maria Banuş, Voce şi val, Veronica Porumbacu), la a căror clasificare în compartimente literare critica din ultimul timp depune remarcabile strădanii, lucrările în care, prin câteva sau mai multe pagini, prin personajul principal sau prin altele, secundare, literatura se reflectă pe ea însăşi sunt destul de multe la noi. Marele singuratec, Principele, aruncă o scurtă dar pătrunzătoare ochire, de câteva pagini, şi asupra lumii scriitoriceşti. Chiril Merişor, eroul din Galeria cu viţă sălbatică, romanul de succes al lui Constantin Țoiu, e redactor de editură, are ca şef pe un cunoscut poet academician, şi o mare parte din timpul său e consacrată strictelor evenimente literare. Supravieţuirea I şi Supravieţuirea II ale lui Radu Cosaşu au ca problematică formarea unui tânăr condeier în condiţiile unei puternice atracţii pentru politică. Nesfârşitele primejdii de Mircea Horia Simionescu e romanul uni roman care se scrie. În «Frumoşii nebuni ai marilor oraşe», unul dintre romanticii eroi este poet şi-şi publică versurile la radio. Într-o atmosferă cultural-literară din anii ʼ55 se învârt şi eroii lui Aurel Dragoş Munteanu din Marile iubiri. La toate acestea trebuie să adăugăm Caloianul, roman consacrat în întregime unui scriitor.”
Lectura literaturii despre ea însăși are drept concluzie din partea mea:
„În câteva mari romane ale ultimei perioade, se pot întâlni pagini care zăbovesc asupra lumii literare, văzută chiorâş. Lumea noastră literară nefiind pictată cu prea mare bunăvoinţă, e greu de stabilit dacă resortul acestor pagini stă în atracţia pentru un mediu pitoresc cum e cel al scriitorilor sau în plăcerea autorilor de a-şi fixa confraţii, pentru eternitate, într-un veninos insectar satiric. Excepând Principele, unde nevolnicii grămătici se justifică în ansamblul omogen al creaţiei, asemenea pagini sunt de circumstanţă în romanele amintite, nu depăşesc cadrul unor farse pe care şi le fac unii altora scriitorii noştri contemporani. ”
Nu știu cum e acum, pentru că nu urmăresc viața literară, mult mai interesantă părându-mi-se viața politică. La vremea respectivă, în regimul Ceaușescu, scriitorii se răfuiau caricaturizîndu-se reciproc în romane și memorii. Scriitorii erau văzuți de regim ca o categorie profesională primejdioasă prin influența posibilă asupra cititorului ,diferită de cea dorită de Partid. Atent la acest fenomen, deși eram redactor șef adjunct la Viața studențească și Amfiteatru, n-am stat prea mult pe gânduri înainte de a semnala că defăimarea reciprocă a scriitorilor pica bine regimului, care avea nevoie de imaginea unor scriitori vecini cu huliganismul:
„Ochiul sarcastic cu care scriitorul român îşi vede uneori confraţii nu rămâne fără urmări interesante pentru o imagine robot a scriitorului român. Scriitorul român contemporan e văzut astfel ca beţiv, laş, năstruşnic, sforăitor, demagog, om al tuturor compromisurilor, gata să-i ia prietenului nevasta sau să se urce pe masă în vederea unui discurs estetic. E lesne de înţeles că în felul acesta scriitorul român e văzut în momentele sale exterioare, accidentale, o pudică reţinere făcând ca aspecte esenţiale ale vieţii scriitoriceşti, lupta cu materia, chinuitoarele probleme ale creaţiei, nopţile pierdute asupra manuscrisului, să nu apară în paginile dedicate vieţii literare. E o imagine parţială, subiectiv-pătimaşă şi cititorul bine intenţionat o înţelege, fără a trage grăbita concluzie că scriitorii români sunt în realitate aşa cum îi descriu confraţii lor. Dar proliferarea unor asemenea imagini riscă până la urmă să creeze în rândul publicului larg, al altor categorii sociale primejdioasa prejudecată pentru statutul şi rolul scriitorului că viaţa unui scriitor e o lungă înşiruire de petreceri, de poze apărute în revistele literare, de onorarii mari încasate pentru muncă puţină, dar mai ales prejudecata scriitorului-bufon, giumbuşlucar, lipsit de orice credinţă morală sau politică.”
Fii primul care comentează