Că, obişnuit, criticii nu se citesc între ei, e deja un bun câştigat al Istoriei literaturii şi, mai ales, al Istoriei scriitorilor nemulţumiţi de aprecierea operei lor. Că nici scriitorii nu se citesc între ei, iată însă o descoperire surprinzătoare. Şi, totuşi, ăsta e adevărul. Dacă, de exemplu, scriitorii s-ar fi citit între ei, mai mult ca sigur, atunci, următoarele consideraţii ale lui André Maurois – „Nu trebuie să facem mare caz de femei: doar să ne emoţionăm când le privim şi apoi să ne admirăm că am resimţit un sentiment plăcut pentru atâta lucru” – ar fi făcut ca mulţi mari autori să nu se mai simtă atât de fâstâciți în faţa femeilor. Şi nu e vorba de poeţi, a căror fire simţitoare explică într-un fel descumpănirea trădată de versurile lor când la orizont apare, ca subiect literar, femeia. Nici măcar de gînditori, a căror turmentare ivită din efortul intelectual cerut de crearea unui sistem filozofic, explică astfel de turburări lirice, precum cea a lui Kierkegaard:
„Fiecare femeie îşi are vraja ei: surîsul drăgălaş, privirea zburdalnică, ochii strălucitori, capul îmbufnat, spiritul provocator, dulcea melancolie, intuiţia profundă, tristeţea prevestitoare, nostalgia terestră, emoţiile nemărturisite, sprâncenele elocvente, buzele întrebătoare, fruntea plină de mister, buclele seducătoare, pleoapele ce umbresc privirea, mândria celestă, roşeaţa fugară, paşii uşori, graţia aeriană, şoldurile languroase, fremătătoarea reverie a dorinţei, suspinele inexplicabile, trupul zvelt, formele dulci, gâtul arcuit, umerii rotunzi, piciorul mic, mâna drăgălaşă”.
E vorba de marii realişti, de prozatorii solizi, aşezaţi gospodăreşte la masa de lucru pentru a produce intime lumi de personaje şi întâmplări. Severi cu ei înşişi, morocănoşi, cum le stă bine unor oameni ce au de-a face cu atâtea personaje, ei îşi pierd capul când e vorba de femei.
Iată-l, de exemplu, pe uriaşul Balzac, întrerupîndu-şi naraţiunea pentru a plasa aceste înduioşătoare consideraţii:
„Alături de o femeie care are geniul sexului ei, dragostea nu e niciodată o obişnuinţă; duioşia ei încântătoare ştie să se inventeze în forme atât de felurite; este atât de spirituală şi de iubitoare totodată; pune în firea ei atâta prefăcătorie şi e atât de firească în prefăcătoriile ei încât ajunge să fie tot atât de puternică prin amintire ca şi când e de faţă. Alături de ea, toate femeile pălesc. Trebuie să fi avut teama de a pierde o dragoste atât de cuprinzătoare, de strălucitoare sau să o fi pierdut ca să cunoşti întreaga ei valoare”.
La celălalt capăt al buimăcelii în faţa femeii dăm peste Nicolae Filimon. În Ciocoii vechi şi noi, scriitorul se opreşte brusc din narare pentru a se prăbuşi cu totul în această formidabilă diatribă:
„Natura a făcut din inima femeii o carte scrisă cu litere cabalistice, pe care înamoraţii, în vanitatea şi egoismul lor, cred că o citesc şi o înţeleg; în realitate însă sînt foarte puţini aceia care pot zice cu drept cuvânt că au descifrat acele ieroglife, de la care atârnă adesea fericirea şi nenorocirea oamenilor; şi aceşti favoriţi ai soartei nu sunt întotdeauna cei nobili şi avuţi, nici cei frumoşi sau cu spirit, ci uneori cu totul din contră”.
Toţi, însă, ar fi tresărit indignaţi parcurgând această mizerabilă părere despre femei a satiricului Confucius:
„O femeie obişnuită are minte cât un cocoş; o femeie care nu seamănă celorlalte are minte cât doi cocoşi”.
Hotărât lucru!
Bărbaţi fiind, marii prozatori se fâstâcesc în faţa femeii nu numai în viaţă, dar şi în literatură!
Fii primul care comentează